Istoria rafinăriei Petromidia: deschisă între primele crize ale petrolului, privatizată și adusă la producții record în istoria recentă

România s-a remarcat în industria petrolieră încă de la începutul secolului XX, într-o perioadă în care extracția de țiței și numărul rafinăriilor era în creștere. Petrolul a fost una dintre cele mai importante resurse pentru România în perioada interbelică

Tradiția petrolieră a României și dezvoltarea accelerată din perioada 1950-1970 a dus la creșterea consumului de energie, mai ales în industrie. În acest context, statul a decis să pună în funcțiune noi capacități industriale, dar și noi capacități energetice.

Începuturi

Pe măsură ce consumurile creșteau și rezervele de țiței se împuținau, România a devenit de-a lungul anilor 70 un importator net de țiței și gaze naturale. Criza petrolului din 1973, determinată de embargoul pus de țările arabe ^[1] asupra livrărilor de petrol, a împins statul român să caute noi parteneriate de import.

rafinăria Petromidia, povestea completa — **Pregătirea terenului. sursa foto: Rompetrol**

Negocierile statului român pentru o societate mixtă prin care să fie exploatate resursele petroliere ale Iranului au eșuat, dar iranienii au făcut o concesie în privința prețurilor preferențiale.^[2] Statul român a început demersurile pentru noi capacități energetice, iar în 1975 a apărut decretul de înființare a Întreprinderii Socialiste de Stat Combinatul Petrochimic Năvodari.

Rafinăria a fost gândită cu acces la Marea Neagră pentru a rafina țiței adus din import pe cale maritimă. Pentru a nu afecta niciun teren agricol, statul a ales un teren din Năvodari format din zone cu nisip, stuf și mare. Au fost necesare lucrări ample ^[3] de îngrădire pentru a recupera din mare peste 30 de hectare din cele 470 pe care s-a întins mai târziu platforma.

Dezvoltarea complexului

În 1979 a fost pornită cu succes prima instalație din rafinărie, cea de distilare atmosferică, împreună cu fluxul tehnologic necesar. În primul an a fost obținută o producție de 1,25 de milioane de tone de produse petroliere, care au ajuns în mare parte în piața internă.

În aceeași perioadă s-a format al doilea „șoc petrolier” din acel deceniu, în care prețurile internaționale au explodat ^[4], iar tulburările s-au întins pe o perioadă de aproximativ trei ani, până în 1982. Rafinăria a continuat să se dezvolte și în 1982 au fost puse în funcțiune instalațiile de hidrorafinare benzină, reformare catalitică și fracționare gaze.

În perioada 1983-1985, pe platforma Midia-Năvodari au fost puse în funcțiune instalații de separare aromate și recuperare sulf, instalații de cracare catalitică și instalații de izomerizare xileni și separare paraxileni, etil benzen și ortoxileni, precum și instalația de cocsare.

Istoria rafinăriei Petromidia — **Prima instalație pusă în funcțiune la Petromidia. sursa foto: Rompetrol**

În 1988, pe aceeași platformă industrială Midia-Năvodari, a început funcționarea diviziei de petrochimie, o componentă separată tehnologic de rafinărie,d ar integrată în fluxul general de valorificare a țițeiului.

Au fost inaugurate instalațiile de piroliză, HDPE (Polipropilene, Polietilene de Înaltă Densitate), LDPE (Polietilene de Joasă Densitate) și etil benzen. Până la finalul anului 1988, Petromidia a produs 11.000 de tone de polimeri, majoritatea fiind folosiți la fabricarea foliei.

În anul următor, în 1989, Petromidia a depășit pentru al doilea an consecutiv pragul de 3,6 milioane de tone de materii prime procesate, în linie cu ținta proiectată pentru rafinărie încă din anii 70. În 1989, România prelucra în total 34 de milioane de tone de țiței, din care doar 10 milioane de tone din producție internă ^[5], iar restul din import.

Privatizare

După Revoluție, Combinatul Petrochimic Midia se transformă în societatea comercială Petromidia, unde 70% din acțiuni ajung la Fondul Proprietății de Stat (FPS), iar 30% la Fondul Proprietății Private (PPS)^[6].

În primii ani după 1990, Petromidia acumula datorii din cauza creditelor pe care le făcea pentru achiziția de materii prime. Apare o primă tentativă de privatizare în 1993, când firma americană Marc Rich & Co, devenită ulterior Glencore International, a încercat să preia Petromidia, dar a eșuat.

În 1997, rafinăria se găsea pe lista neagră a companiilor deținute de stat cu datorii mari și a fost propusă pentru lichidare dacă nu se găsea cumpărător. Au început negocierile cu un grup de investitori americani, dar au eșuat. În 1999 a fost semnat un acord ^[7] cu firma turcă Akmaya, dar tranzacția nu a fost finalizată.

Rafinăria era într-o situație complicată în 1999, în contextul în care prelucra sub 1 milion de tone de țiței pe an pentru prima dată în istorie. În anul 2000, Dinu Patriciu a cumpărat Petromidia prin firma Rompetrol, pe care omul de afaceri a preluat-o în 1998. Rompetrol a preluat ulterior și rafinăria Vega.^[8]

Tradiția petrolieră a României, rafinăria Petromidia — **Imagini din platforma Petromidia. sursa: Rompetrol**

Dinu Patriciu a plătit 50 de milioane de dolari pe rafinăria Petromidia, dar tranzacția a cuprins și datorii istorice de circa 400-500 de milioane de dolari. Totuși, în 2003, guvernul a semnat o ordonanță prin care Petromidia a primit facilitatea de a-și transforma datoriile istorice în obligațiuni pe șapte ani.

Obligațiunile erau convertibile, iar guvernul i-a lăsat emitentului dreptul de a decide dacă la scadență plătește banii sau convertește obligațiunile în acțiuni. Din punct de vedere operațional, Petromidia începe să își revină și în 2002 ajunge la 2,3 milioane de tone de materii prime procesate într-un singur an.

În 2004, Rompetrol Rafinare s-a listat pe segmentul principal al Bursei de Valori București. În următorii ani au urmat investiții, inclusiv un program de dezvoltare menit să crească capacitatea Petromidia.

Un nou capitol

În 2007, omul de afaceri Dinu Patriciu a vândut 75% din acțiunile grupului Rompetrol către KazMunayGas, companie energetică de stat din Kazahstan, într-o tranzacție de 1,6 miliarde de dolari, sumă care nu includea și datoriile grupului.

Presa de business vehicula în acei ani o valoare mai mare a tranzacției, care lua în calcul și datoriile de 660 de milioane de dolari ale Rompetrol, dar grupul kazah insista la acel moment că datoriile vor fi plătite la termen și nu sunt incluse în valoarea tranzacției.

În 2008 a devenit operațional terminalul marin offshore Midia, aflat la peste 8 km în larg ^[9], un activ strategic care asigură aprovizionarea Petromidia cu țiței.

modernizarea instalațiilor la rafinăria Petromidia — **Imagini din platforma Petromidia. sursa: Rompetrol**

Începe modernizarea instalațiilor, iar în 2008 rafinăria Petromidia depășește pentru prima dată pragul de 4 milioane de tone de țiței procesat și se îndreaptă treptat spre o capacitate de 5 milioane de tone pe an.

În 2009, grupul KMG a preluat și restul de 25% din acțiunile Rompetrol, iar în următorii ani a pornit o întreagă dispută între acționarii kazahi și statul român, după ce investitorul a decis că nu vrea să plătească datoria Rompetrol ^[10] și a transformat-o în acțiuni, forțând statul român să devină acționar minoritar.

Programul de creștere a capacității de prelucrare la 5 milioane de tone pe an este finalziat în 2012, după investiți totale de 380 de milioane de dolari. În 2013 începe modernizarea instalației de cocsare, iar în 2014 Petromidia atinge cu succes capacitatea de 5 milioane de tone.

În 2018, Petromidia se apropie de pragul de 6 milioane de tone de materii prime procesate. În 2020, acționarul majoritar al Rompetrol a semnat un contract pentru construcția unei centrale de cogenerare pe platforma Petromidia.

În prezent, KMG International deține peste 48% din Rompetrol, în timp ce statul român deține peste 44% prin Ministerul Energiei. Restul se împarte între alți acționari persoane juridice și persoane fizice.

De la o investiție de stat născută și construită între primele crize petroliere, Petromidia a devenit astăzi cel mai mare complex de rafinare și petrochimie al României, conectat la rețele globale de energie și transformare industrială.

Articol publicat în octombrie 2025.

Citește și alte povești:

Istoria rafinăriei Astra Română: de la etalonul industriei în perioada interbelică la o insolvență fără sfârșit

Istoria rafinăriei Crișana sau Petrolsub din Suplacu de Barcău, de la unitate regională cu rol strategic la faliment

Istoria rafinăriei Dărmănești, de la dezvoltare strategică la faliment

Istoria rafinăriei Petrobrazi: de la reacția capitalului românesc în secolul XX la combustibil pentru economia verde

💡 ENERGIA ROMÂNIEI este un proiect editorial BusinessPedia, realizat cu sprijinul grupului E-INFRA, prin care documentăm istoriile, evenimentele și subiectele care definesc trecutul, prezentul și perspectivele de viitor ale sistemului energetic din România.