Istoria rafinăriei Petrobrazi: de la reacția capitalului românesc în secolul XX la combustibil pentru economia verde

Petrolul a pus România pe harta energetică a lumii la începutul secolului XX, atunci când producția de țiței și numărul rafinăriilor era în creștere. Cele mai mari rafinării de atunci sunt cele pe care le cunoaștem istoric drept Steaua Română, Astra Română, Româno-Americană (Teleajen) sau Vega.

În perioada interbelică, exporturile petroliere ale României au crescut și au ajuns să joace un rol tot mai important în balanța comercială, în plata datoriilor externe, dar și în capacitatea țării de a trece din punct de vedere economic peste marea criză economică din perioada 1929-1933 ^[1]. Petrolul a fost cea mai importantă resursă energetică pentru România interbelică.

În acest context a apărut obiectivul energetic strategic pe care îl cunoaștem astăzi drept rafinăria Petrobrazi, care în istoria sa de aproape un secol a trecut prin perioade de criză, dar și prin perioade de dezvoltare, a fost distrusă și reconstruită, naționalizată și privatizată, pentru ca astăzi să treacă printr-un plan masiv de investiții prin care va juca un rol în economia verde.

Începuturi

La începutul secolului XX, aproape toate marile rafinării românești aveau acționari minoritari sau majoritari cu capital străin, după ce Legea Minelor din 1895 ^[2] a lăsat loc pentru investitori străini în societățile românești din industria petrolieră.

Ca reacție la extinderea capitalului străin în acest sector, un grup de ingineri români, printre care se regăseau și oameni școliți în afara țării, au înființat societatea cu capital românesc Creditul Minier în 1919.^[3]

Printre inginerii care făceau parte din consiliul de administrație: Virgil Alimănişteanu, Constantin Bușilă, Mihai Constantinescu sau Ion Demetrescu. Societatea Creditul Minier s-a dezvoltat, susținută de politicienii liberali, iar în 1933 a anunțat intenția de a construi cea mai modernă rafinărie din România, la Brazi, în județul Prahova.

Istoria rafinăriei Petrobrazi — Act comemorativ al Rafinăriei Brazi – Muzeul Național de Istorie

În 1934 a fost pusă piatra de temelie a noii rafinării ^[4], care a presupus o investiție de 400 de milioane de lei, cu o capacitate de procesare inițială de 300.000 tone de țiței pe an. În primă fază, rafinăria își propunea să deservească o piață auto de circa 10.000 de automobile.

Finanțarea investiției inițiale a fost asigurată de Banca Națională a României, Banca de Credit Român, Banca Românească ^[5] și de inginerii care au contribuit la construirea rafinăriei. Rafinăria a fost dotată cu instalații pentru distilare atmosferică, cracare termică și rafinare a produselor albe, iar mai târziu a fost adăugată o instalare pentru combustibil de aviație.

Bombardamente și reconstrucție

În 1940, după declanșarea unui nou Război Mondial, produsele petroliere de la Brazi erau încărcate în trenuri și trimise către Germania. În anii următori, capacitatea rafinăriei a crescut la 540.000 de tone de țiței pe an.

Rafinăria de la Brazi a fost distrusă în proporție de 75% în urma unui bombardament american din 1943. Reparațiile de urgență pentru reluarea producției au început în 1944, iar rafinăria a redevenit operațională în 1945 ^[6].

La scurt timp, rafinăria a intrat sub control sovietic, fiind inclusă într-o societate cu capital sovietic-român, adică așa-numitele Sovromuri. În 1948 rafinăria a fost naționalizată și a devenit Rafinăria nr. 7, număr de ordine primit în funcție de mărimea și locul în care era situată.

În câțiva ani au început noi investiții. În perioada 1953-1954 a fost pusă în funcțiune a doua unitate de cracare catalitică și al doilea turn de distilare atmosferică. Statul român a preluat controlul rafinăriilor după desființarea Sovromului. Astfel, Rafinăria nr. 7 a devenit Rafinăria Brazi în 1956.

Începând cu perioada 1959-1960 au fost puse în funcțiune instalații noi, inclusiv pentru producția gazului pentru butelii, pentru GPL auto, pentru motorină și benzină, dar și pentru producția de uleiuri. La începutul anilor 1970, statul a început să se concentreze pe producția petrochimică.

În 1973, rafinăria Brazi și unitățile petrochimice din apropiere au fuzionat și au format Combinatul Petrochimic Brazi. Aici au fost puse în funcțiune noi instalații petrochimice, dar nu toate au funcționat, din cauza limitărilor ^[7] de proiectare și a limitărilor tehnologice.

Investițiile în noi capacități pentru rafinăria Brazi au continuat în anii 80, iar în 1988 capacitatea anuală de rafinare a ajuns la 7,5 milioane de tone, adică 55 de milioane de barili de țiței. O parte era de proveniență internă, iar restul era importat.

Un nou capitol

După Revoluția din 1989, companiile din industria petrolieră au fost comasate într-o entitate nouă, cu capital de stat. În 1991, rafinăria Brazi devine Rafinăria Petrobrazi și, alături de complexul petrochimic aflat pe terenul său, a devenit parte din noua societate comercială Petrobrazi SA.

În 1996, Petrobrazi a fost admisă la tranzacționare ^[8] pe piața RASDAQ, însă în 1997 a ieșit de la tranzacționare și a devenit una dintre sucursalele Petrom la momentul în care fosta agenție autonomă a petrolului a fost reorganizată în Societatea Națională a Petrolului (SNP) Petrom. Cealaltă rafinărie care a intrat în Petrom a fost Arpechim.

rafinaria Petrobrazi admisă la tranzacționare — Unitatea de policombustibili de la Petrobrazi. sursa: OMV Petrom

În anul 2000 a fost reluat un proces amplu de privatizare, iar în 2001 acțiunile Petrom SA au început să fie tranzacționate la Bursa de Valori București. În 2003, guvernul a aprobat strategia de privatizare pentru Petrom, iar la sfârșitul anului 2004, compania austriacă OMV Petrom a devenit acționar majoritar.

În anii următori, compania a trecut printr-un amplu proces de reorganizare și restructurare și a beneficiat de investiții importante. Rafinăria Arpechim a fost închisă în 2011, iar în perioada 2010-2014, OMV Petrom a derulat investiții de 600 de milioane de euro pentru modernizarea rafinăriei Petrobrazi. Capacitatea a de rafinare a ajuns la 4,2 milioane de tone pe an ^[9].

Dacă la înființarea rafinăriei în anii 30 capacitatea era gândită pentru a acoperi o piață de 10.000 de automobile, după modernizarea din perioada 2010-2014 Petrobrazi avea capacitatea de a asigura carburanți pentru aproximativ 3 milioane de autoturisme.^[10] În aceeași perioadă, OMV Petrom a inaugurat la Brazi o centrală electrică ^[11], care deservește și rafinăria.

Până în 2017 investițiile OMV Petrom la rafinăria Petrobrazi au ajuns la peste 1,5 miliarde de euro. În anii următori, rafinăria a beneficiat de investiții inclusiv pentru o unitate de policombustibili inaugurată în 2019.

În 2024, OMV Petrom a anunțat un nou capitol pentru rafinăria Petrobrazi, printr-o investiție de 750 de milioane de euro prin care compania va deveni unul dintre cei mai mari producători de combustibili sustenabili din Europa de Sud-Est.

Investiția va permite rafinăriei să producă combustibili sustenabili pentru aviație (SAF), motorină din surse regenerabile (HVO) și hidrogen verde. Începând cu anul 2028 ^[12], compania va începe să furnizeze combustibili sustenabili.

Articol publicat în octombrie 2025.

Citește și alte povești:

Istoria rafinăriei Petromidia: deschisă între primele crize ale petrolului, privatizată și adusă la producții record în istoria recentă

Istoria rafinăriei Petrotel din Ploiești: de la investiție americană la proprietate rusească

Istoria rafinăriei Steaua Română, care a supraviețuit războaielor, dar nu și-a mai găsit direcția în piața liberă

Istoria rafinăriei Vega, care a supraviețuit ambelor Războaie Mondiale și multiplelor transformări economice

💡 ENERGIA ROMÂNIEI este un proiect editorial BusinessPedia, realizat cu sprijinul grupului E-INFRA, prin care documentăm istoriile, evenimentele și subiectele care definesc trecutul, prezentul și perspectivele de viitor ale sistemului energetic din România.