Covoare de la Dora Slănină, confecții pentru domni sau magazinul Sigmund Prager de pe Calea Victoriei. Cum arăta comerțul cu textile în perioada interbelică

Îți faci în continuare hainele la croitor sau îți iei „haine de gata”? Ai încercat stofa de lână Lyon’s? Ți-ai cumpărat ceva de la Casa Prager de pe Victoriei?  

Acestea erau întrebări care puteau apărea în conversațiile românilor din perioada interbelică atunci când venea vorba despre comerțul cu textile, cu atât mai mult în rândul celor înstăriți. Pentru aceștia, blănurile de la Prager erau cunoscute în piața locală încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Mai interesantă este însă povestea covoarelor țesute în perioada interbelică în atelierele Dorei Slănină, care a primit în 1930 medalia de aur pentru covoarele expuse la Expoziția Internațională de la Barcelona. În 1937, regina Maria a reținut două piese din portofoliul Dorei Slănină, care făceau parte din colecția covoarelor alese pentru Expoziția Internațională de la Paris.

Descoperă secolul uitat

BusinessPedia readuce la lumină economia construită în „secolul uitat”, odată cu lansarea cărții „O istorie ilustrată a afacerilor din România de pe la 1850 până în 1948”, al treilea volum din colecția BusinessPedia.

După doi ani de muncă prin arhive cu mii de imagini, volumul reunește o selecție curatoriată de fotografii din istoria de business, puse în context. Pentru că o imagine nu înseamnă nimic fără context.

Cartea propune o amplă călătorie vizuală printr-un secol aproape uitat al antreprenoriatului românesc: perioada în care s-au format mari familii de negustori, industriași și bancheri, s-au construit fabrici, bănci, rețele comerciale și mărci care au reușit să concureze cu cele străine, înainte ca această lume să fie întreruptă brutal după naționalizarea din 1948.

Mai jos, descoperă câteva fotografii care aduc în față mai multe exemple legate de comercianții din perioada interbelică, de la magazinul Sigmund Prager de pe Calea Victoriei la confecții pentru domni și „haine de gata” în România interbelică. Toate pot fi regăsite în noul volum BusinessPedia.

Firma Sigmund Prager funcționa din 1854, furnizând lumii bune din București și din toată țara blănărie, articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, articole de voiaj și de sport, pălării etc.

Încă de dinainte de Primul Război Mondial, Sigmund Prager (1858–1930), fost vicepreședinte al Camerei de Comerț din București, l-a asociat în afacere pe fiul său Sigmund (Mundică) S. Prager.

În 1937, acesta a fost nevoit să mute magazinul în sediul fostei berării Jubileu din bulevardul Regele Carol I nr. 4, însă ori vadul prost, ori nepriceperea sa în afaceri i-au adus falimentul prin 1939. Ajuns în sapă de lemn, Mundică, locotenent-colonel în rezervă și negustor fără noroc, a încercat să se sinucidă în 1940 și în 1941.

„Casa Prager a fost inovatoare. Ea trebuie socotită ca mamă a sportului nostru. În vitrinele ei au apărut primele mingi de foot-ball, întâia patină nemțească, prima pereche de sky-uri și primul baston de golf.

Tineretul orășenesc a împământenit jocurile pline de exerciții distractive, care, fiind exercitate numai în aer liber, dau mai multă vigoare sănătății pe lângă intensa plăcere procurată de ele. Dar latura cea mai interesantă a Casei Prager a fost și va rămâne, cât va viețui, obiectele de îmbrăcăminte.

Bunicii noștri, boieri sau burghezi înstăriți, spuneau totdeauna: «Prager posedă arta de a rămâne furnizorul oamenilor cu pretenții, căci aduce numai lucruri fine și durabile.» Un adevăr ce nu poate fi contestat de nimeni.

Prin raioanele acestui magazin se perindă de peste opt decenii protipendada noastră. Blănurile de preț ale doamnelor, încălțămintea de o formă ireproșabilă, articolele de modă cu marca desăvârșitei eleganțe ți le procuri cu toată încrederea de la Casa Prager. Dar faima ei merge mai departe, căci a furnizat obiecte de îmbrăcăminte celor doi mari regi ai noștri, precum și suveranului nostru de astăzi.“ – Epoca, 11 septembrie 1937

Citește și: De la magazinul Meinl și vitrinele Electrogaz de pe Victoriei la magazinul de pălării al lui Ioan Torcătoru-Țicu. Cum arăta comerțul în perioada interbelică

Dora Slănină a fost una dintre reprezentantele micii industrii în anii 1920-1930. În 1931, Dora Slănină a devenit Dora Ihora.

După ce anunțase cu un an înainte că se retrage, a revenit în afacerea cu covoare „olteneşti, Caramani, basarabene şi persane“, mutându-și sediul în localul propriu din bulevardul Alexandru Ioan Cuza nr. 84, unde a deschis și o școală de industrie casnică.

Aici primea inclusiv comenzi, cu materialul clientului, la un tarif de 500 de lei pe metrul pătrat. În 1930, a primit medalia de aur pentru covoarele expuse la expoziția internațională de la Barcelona, iar în 1937 regina Maria a reținut, din portofoliul Dorei Slănină Ihora, două piese care făceau parte din colecția covoarelor alese pentru expoziția internațională de la Paris.

Citește și: Când România avea 1.000 de bănci. Descoperă imagini cu băncile din „secolul uitat” din istoria afacerilor românești

În perioada interbelică, lumea încă își făcea haine la croitor, iar expresia „haine de gata“ abia intra în vocabularul de zi cu zi.

„O reclamă sistematică dusă de un deceniu de Fabrica Cehoslovaca a reuşit să schimbe în bună parte mentalitatea publicului nostru în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi confecţiunile puse în vânzare de Cehoslovaca, S. A., care sunt azi îndeobşte apreciate de toate straturile sociale“, scria Argus în ianuarie 1934.

Citește și: Cei care au făcut istorie în cofetărie începând cu secolul XIX, de la cofetarul Ion „Giovani” la familia Capșa

Fabrica Lyon’s, deschisă la București, în 1926, dotată cu mașini aduse din Germania, Elveția și Franța, era specializată în țesături de mătase artificială, un substitut al celei naturale, pe care și-o permiteau doar cei bogați. Lyon’s avea două magazine proprii la București și încă unul la Iași.

În decembrie 1938 a fost înființată Asociația Profesională a Industriilor Textile (A.P.I.T.), din care făceau parte, alături de societatea în nume colectiv Lyon’s, următoarele firme: Apretura S.A.R. din Bucureşti, Compania Generală a Industriilor Textile S.A.R. din Bucureşti, Filatura de Bumbac Ing. Casasovici din Bucureşti, Filatura Românească de Bumbac S.A.R. din Bucureşti, Gromen et Herbert, Hercules din Cernăuţi sau Noua Filatură de Bumbac S.A.R. din Bucureşti.

Pe listă mai găsim Saturn S.A.R. din Bucureşti, Societatea pentru Industria Textilă, fabrică de postav din Buhuşi, Societatea Română pentru Industria de Bumbac din Bucureşti; Wilhelm Scherg et C-ie din Braşov, Textila „Ploieşti“ S.A.R din Bucureşti, Ţesătoria Mecanică „Dâmboviţa“ S.A.R. din Bucureşti şi Stan Rizescu S.A., ţesătorie mecanică din Bucureşti.

Citește și: Cum le-au făcut loc negustorii români celor străini în piața locală, atunci când și-au trimis copiii să devină doctori, ingineri sau arhitecți?

Două detalii îl asigură pe cititor că hainele de pe umerașe sunt croite pentru bărbații cu gusturi moderne: afișul care promovează radiourile Blaupunkt (care, în prezent, este foarte căutat de colecționarii de grafică în stil Art Déco) și scaunul de factură Bauhaus, realizat din oțel tubular și piele.

La București funcționa, încă de dinainte de Primul Război Mondial, fabrica Gutman Marcus, din strada Sfinții Apostoli nr. 68, care producea mobile de bronz pentru locuințe și pentru hoteluri. În anii 1930, sesizând gustul pentru modernism al românilor, a făcut trecerea la mobilele de oțel nichelat, pe care le promova în ziare.

Se presupune că achiziționase patentele de fabricație de la unul dintre arhitecții care își disputaseră paternitatea acestui stil de mobilier, maghiarul Marcel Breuer și olandezul Mart Stam.

Radiourile Blaupunkt erau distribuite în România de firma Argus, iar pe piață se mai găseau și mărcile Ingelen, Braun, Crosley, Philips, Zenith, Standard și Orion.

Articol publicat în august 2026