Istoria siderurgiei românești. Reșița – un combinat pe un euro

„La Reșița, la început a fost Combinatul Siderurgic. Apoi, pe trupul lui s-a construit orașul”^[1] 

Combinatul Siderurgic din Reșița are o istorie îndelungată și complexă, fiind una dintre cele mai vechi și importante unități industriale din România. Preluat de statul român după Primul Război Mondial, complexul siderurgic s-a dezvoltat de-a lungul timpului, devenind o emblemă a regimului comunist, mai apoi fiind privatizat și, precum multe alte unități industriale din țară, să aibă un viitor incert.

Locuitorii orașului își amintesc și acum de nivelurile de producție și numărul de angajați de dinainte de 2000, însă rămân cu speranța că unitatea își va continua activitatea, va menține locurile de muncă și va fi parte integrată a siderurgiei românești. 

Începuturi

Situat în partea de sud-vest a României, Complexul industrial Reşiţa a fost fondat în 3 iulie 1771, prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje, fiind una dintre primele fabrici metalurgice din Europa de Est. Treptat s-a dezvoltat și sectorul construcţiei de maşini din cadrul unității, astfel că la Reșița operau două divizii sub umbrela aceleași întreprinderi.

În perioada 1771-1854, uzinele au aparţinut fiscului austriac, prin intermediul Direcţiei miniere bănăţene cu sediul la Oraviţa, și produceau piese din fontă turnate direct de la furnale, bare forjate din fier, cercuri pentru roţi căruţe, scule, cuie, unelte de uz agricol şi gospodăresc. Între anii 1855-1920, complexul a aparţinut consorţiului internaţional St.E.G.

„K.u.K Oberprivillegierte Staatseisenbahn Gesellschaft”, cu capital francez şi austriac, finanţat de trei bănci: Société Général du Crédit Mobilier de Paris, Georg Sina (Viena) şi Arnstein & Eskeles (Viena). În perioada interbelică, sub conducerea guvernului Ion C. Brătianu, combinatul a fost preluat de la investitorii străini și trecut sub controlul autorităților române​, fiind transformat în societatea „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa”^[2].

În 1925, Uzinele Reșița aveau 7.000 de angajați și o producție de 100.000 tone de oțel, reprezentând 91% din întreaga producție la nivel național. În 1928, producția se situa la la 144.000 tone, trecând pragul de 200.000 tone zece ani mai târziu, în 1938. Al Doilea Război Mondial aducea o producție record de oțel, cu vârful în anul 1943, de 234.000 tone, orientată către armament: tunuri antitanc și antiaeriene, tunuri pentru baterii de coastă, etc.^[3] 

Planurile pentru Reșița

Naționalizarea unității de la Reșița^[4] s-a realizat în 1948, fiind integrată apoi în planul sovietic de exploatare a industriei românești prin intermediul SOVROM-urilor, societăți mixte de capital româno-sovietice prin care Uniunea Sovietică își recupera pagubele de război pe care România și le-a asumat ca plată după cel de-al Doilea Război Mondial.

Astfel, uzinele și Domeniile Reșița au fost divizate în două entități: Sovrom Metal, care a preluat operațiunile din industria metalurgică, și Sovrom Utilaj Petrolifer, responsabilă pentru construcția de mașini și utilaje petroliere^[5].  

Începând cu 1954, anul în care sovieticii renunță la SOVROM-uri, Sovrom Metal şi Sovrom Utilaj Petrolifer au fost reunite într-o singură entitate administrativă – Combinatul Metalurgic Reşiţa – din cadrul Ministerului Industriei Grele (ulterior Ministerul Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini)^[6]. 

Așa a început evidențierea combinatului siderurgic drept o emblemă națională și un punct strategic industrial al partidului și, implicit, al țării. De exemplu, în anii 1960—1965 au fost puse în funcţiune la Reșița cele două furnale de 700 m3 și o nouă fabrică de aglomerare a minereurilor^[7]. 

„În anii socialismului, combinatul s-a dezvoltat impetuos, cuprinzînd o modernă oţelărie, o fabrică de aglomerare a minereului, o cocserie, mai multe laminoare. (…) Combinatul a devenit principalul furnizor de oţeluri şi laminate de calitate superioară. Nu există mare unitate constructoare de maşini sau de maşini-unelte care să nu încorporeze o parte din munca şi hărnicia muncitorilor de aici.

Produsele combinatului sunt exportate în 19 ţări ale lumii. Cinstind bicentenarul Reşiţei industriale, colectivul combinatului a dat, peste plan, în primele 8 luni ale anului, aproape 30 de mii de tone de produse siderurgice”, scria ziarul Scînteia, de propagandă, în 1971^[8]. 

Almanahul Literar scria^[9] în 1975: „Combinatul siderurgic de la Reșița produce de opt ori mai multă fontă, de 5 ori mai mult oțel și de 3,8 mai multe laminate decît în 1938. Peste 40% din producția de oțel a Combinatului o formează mărcile de oțeluri superioare, iar producția de laminate finite aliate este de peste 96,5% mai mare decît în 1965”. 

De menționat este că nu ne putem încrede în presa de partid. 

Cât costă un combinat? 1 euro

După 1989, ca multe alte întreprinderi industriale din România, combinatul a început să întâmpine dificultăți economice, printre cele mai drastice măsuri de restructurare numărându-se, în 1992, trecerea în conservare a celor două furnale și a secției de aglomerare^[10]. 

În 1994, numărând 5.050 de salariaţi, Combinatul Siderurgic Reşiţa înregistra o scădere a producţiei cu 80% față de 1989 și realizase în primele nouă luni ale anului venituri de 53,4 miliarde lei. Datoriile faţă de bugetul statului, bugetele locale, fondurile speciale şi bugetul de asigurări sociale se ridicau la 10,2 miliarde lei^[11].

Activitatea combinatului a intrat în declin, iar după separarea de divizia constructoare de mașini, s-a încercat, în anul 2000, prima privatizare cu compania americană Noble Ventures, care a achiziționat 95% din acțiuni pentru 4,5 milioane de dolari^[12], cu obligația realizării unor investiții de 85 milioane de dolari în trei ani. 

Privatizarea a eșuat: „Potrivit Autorităţii pentru Privatizare, investitorii şi-au pierdut dreptul de proprietate asupra CS Reşiţa, deoarece nu au plătit cea de-a doua rată din preţul de vânzare, până la sfârşitul anului trecut, termenul limită prevăzut în contract”^[13]. Statul român a câștigat ulterior la Curtea de Arbitraj din Washington împotriva investitorilor americani.

Autoritatea pentru Privatizare a redevenit acționar majoritar.

În februarie 2004, statul român a vândut combinatul pentru prețul simbolic de 1 euro grupului rus TMK, cel mai mare producător de țevi de oțel din Rusia. Obiectivul grupului era să includă compania de la Reșița într-un holding format din mai multe companii din România.

„Am hotărât să investim în continuare în România, astfel încât să creăm un holding metalurgic cu centrul la București”, declara, în 2003, Dimitri Pumpianski, directorul general al grupului TMK. Compania rusă deținea atunci și Artrom Slatina^[14]. Alături de prețul de vânzare de 1 euro au fost incluse o serie de alte obligații, precum plata datoriilor care, la acea dată, depășeau valoarea activelor.

În primul an de la preluare, în 2005, TMK Reșița a înregistrat vânzări de 311 milioane de lei și avea 1.600 de angajați. În următorii ani, în 2007 și 2008, veniturile companiei au atins 500 milioane de lei, dar numărul angajaților a scăzut treptat la 1.300 și la 1.000 de angajați în 2009.

Anii de vârf pentru TMK Reșița au fost 2011 și 2012, când cifra de afaceri a depășit 800 milioane de lei în fiecare an, însă a căzut treptat, iar în 2020 compania raporta venituri de 500 milioane de lei, pierderi și datorii de 200 milioane de lei, cu un număr de angajați redus la 740.

În 2021, TMK Reșița a fost absorbită de Artrom Steel Tubes, o companie specializată în producția de oțel și țevi din oțel fără sudură din Slatina, parte din același grup, TMK. În 2023, Artrom a fost cumpărată de Hefestos Capital, un fond de investment banking din sud-estul Europei, cu sediul la Belgrad. Tranzacția a fost una mai largă, întrucât Hefestos Capital a cumpărat de la Grupul TMK (PAO TMK) acțiunile deținute la compania germană TMK EUROPE GmbH, acționarul majoritar al TMK ARTROM SA.

„Suntem încântați să anunțăm că am achiziționat 100% din compania Artrom Steel Tubes, cel mai important grup industrial din România și unul dintre liderii producției de țevi premium cu aplicații speciale din Europa. Timp de 21 de ani, misiunea Hefestos Capital a fost să consilieze și să dezvolte companii și brand-uri de top din sud-estul Europei, să readucă în prim-plan lideri vechi și să creeze campioni noi.

Achiziția companiei ARTROM ne va permite să-i oferim o nouă perspectivă și suntem nerăbdători să lucrăm împreună cu management-ul companiei, cu echipa de specialiști, dar și cu autoritățile române, furnizorii și clienții noștri din toată lumea, ca să dezvoltăm mai departe potențialul Artrom Steel Tubes”, declara, în 2023, Milutin Nikolic, co-fondatorul Hefestos Capital^[15]. 

Astăzi, Combinatul Siderurgic din Reșița continuă să funcționeze, la o capacitate mult redusă față de perioada sa de glorie. Aceasta este situația, de fapt, a multor întreprinderi care au atins vârfuri în regimul comunist, doar ca să rămână drept referință în anii de după revoluție. Partea pozitivă este că unitatea încă funcționează, indiferent de provocările cu care se confruntă.

Articol actualizat în ianuarie 2025.

Citește și alte povești:

Istoria siderurgiei românești. Călărași – Mândria epocii de aur

Istoria siderurgiei românești. Galați – De la ambiție comunistă la oțel verde

Istoria siderurgiei românești. Hunedoara – lupta pentru relevanță într-o piață incertă

Istoria siderurgiei românești. Oțelu Roșu își scrie istoria și astăzi

Foto: Arhiva de fotografii și diapozitive a UAR, Fotograf: Corvin Stasek. https://arhiva.uniuneaarhitectilor.ro/a-292/combinatul-siderurgic-resita-sectia-furnale

Webografie

1. Renaşterea Bănăţeană, martie 1992 (Anul 4, nr. 609-634)1992-03-04 / nr. 611

2. https://ucmr.ro/comments6062.html?id=P11_0_1_0_C

3. https://www.infofinanciar.ro/inceputurile-industriei-grele-romanesti-povestea-uzinelor-si-domeniilor-resita-cel-mai-mare-grup-din-economia-interbelica

4. https://adt.arcanum.com/en/view/Scinteia_1971_09/?query=Combinatul+Siderurgic+din+Reşiţa+&pg=109&layout=s

5. https://www.infofinanciar.ro/inceputurile-industriei-grele-romanesti-povestea-uzinelor-si-domeniilor-resita-cel-mai-mare-grup-din-economia-interbelica

6. https://ucmr.ro/comments6062.html?id=P11_0_1_0_C

7. Metalurgia, 1987 (Anul 39, nr. 1-12)1987-12-01 / nr. 12

8. https://adt.arcanum.com/en/view/Scinteia_1971_09/?query=Combinatul+Siderurgic+din+Reşiţa+&pg=109&layout=s

9. Almanahul Literar, 1975

10. Timpul, iulie 1996 (Anul 7, nr. 144-170)1996-07-05 / nr. 14

11. https://expressdebanat.ro/file-de-istorie-sindromul-resita-sau-inceputurile-caderii-cetatii-de-foc/

12. https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/1996-2000-deziluzia-cdr-mult-haosputina-1342250.html

13. Flacăra Iaşului, ianuarie 2003 (Anul 4, nr. 681-702)2003-01-10 / nr. 684

14. Ziua, septembrie 2003 (Anul 10, nr. 2802-2824)2003-09-15 / nr. 2812 

15. https://www.bursa.ro/hefestos-capital-cumpara-tmk-artrom-care-devine-artrom-steel-tubes-26828846