Istoria siderurgiei românești. Călărași – Mândria epocii de aur

La sfârșitul anilor ‘70 s-a decis construcția unui nou combinat siderurgic în România, la Călărași. Legenda spune că liderul comunist Ceaușescu a ales terenul în 1974, atunci când a trecut cu mașina pe lângă groapa de gunoi de la periferia orașului. În scurt timp, unitățile au fost construite, date în funcțiune și, la fel de rapid, închise. Revoluția găsea combinatul aproape finalizat, dar anii ‘90 aduceau pierderi majore. După 2000, precum celelalte întreprinderi din România, combinatul a fost privatizat. În prezent, o parte din ceea ce a fost, respectiv oțelăria, face parte din gigantul Tenaris.

Începuturi

Combinatul Siderurgic Călărași a fost construit în anii 1970 și a început să funcționeze în 1979, parte a politicii industriale a României socialiste, menită să dezvolte industria grea.

Construcția efectivă a început în 1978 și a fost realizată de fosta Întreprindere de Construcții Montaj și Reparații Siderurgice Călărași pe o suprafață de 650 de hectare, în urma contractării unui credit internațional de peste 100 de milioane de dolari^[1]. Pentru proiect, au fost angajați din zonă și din țară 6.000 de muncitori și au fost aduși specialiști de la Reșița, Galați și Hunedoara, acolo unde combinatele siderurgice produceau la niveluri record.

„Prima etapă de construire a combinatului s-a concretizat în realizarea oțelăriei electrice cu turnare continuă și a laminorului de profile mijlocii, cu capacitatea de elaborare de 400 mii t/an oțel electric brut. În etapa I se realizează, astfel, primul flux siderurgic integrat vertical.

Etapa a II-a marchează construirea a două fabrici de aglomerare a minereurilor de fier cu capacitatea de 4 000 mii tone/an fiecare, a celor două baterii de cocsificare a cărbunelui cu capacitatea de 850 mii t/an fiecare și a celor două furnale cu capacitatea de 2 700 mc volum util fiecare, a oțelăriei cu 3 convertizoare cu capacitatea de 160 t/șarjă fiecare și a instalațiilor de turnare continuă a oțelului în blumuri și brame”, scria Revista Economică în 1984^[2].

Istoria siderurgiei românești - Combinatul Siderurgic Călărași — Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc

Pe parcursul dezvoltării, pe lângă uzina cocso-chimică dată în funcțiune în 1986, pe platforma siderurgică au mai fost construite, în perioada 1981-1986, oțelăria electrică, laminorul pentru profile mijlocii, depozitul de materii prime și unitatea de îmbogățire a minereurilor de fier.

Pentru combinat, s-a realizat și un canal fluvial de 13 km cu portul aferent, iar pe malul fluviului i se ridică special un port, dar şi o gară. În 1989 urma sa fie dat în funcțiune furnalul, oțelăria cu convertizoare și laminorul de profile grele și șine, fiind realizat în proportie de 90%. Cheltuielile la vremea respectivă se ridicau la 1,8 miliarde de dolari, iar numărul angajaților la 6.500^[3].

La doar patru ani de la deschidere, Combinatul Siderurgic Călăraşi a devenit cel mai mare producător de şină de cale ferată din sud-estul Europei, iar Uniunea Sovietică era principalul client^[^4].

După revoluție, combinatul a fost redenumit Siderca

Revoluţia a adus, asemenea celorlalte întreprinderi siderurgice, probleme financiare. În 1993, a fost plasat pe lista companiilor cu probleme financiare severe și s-a hotărât ca statul român să investească 10 milioane de lei (aproximativ 13 milioane de dolari) pentru relansarea activității.

Un an mai târziu, guvernul a șters 2 milioane de lei (aproximativ 1,2 milioane de dolari) din datoriile către furnizori, iar în 1996 a mai anulat încă o datorie de 6 milioane de lei (aproximativ 1,9 milioane de dolari) pentru gaze și energie electrică. Într-un final, în 1998, guvernul a șters toate datoriile combinatului, care însumau 26 de miliarde de lei (aproximativ 2,9 milioane de dolari)^[5].

Prima tentativă de privatizare a Siderca a fost înregistrată în 1996, când au depus oferte 18 companii, între ele regăsindu-se și austriecii de la Voest Alpine. A doua tentativă a fost înregistrată în 1998, când au depus oferte aceleași firme, iar câștigătoare a fost firma austriacă. După un an de negocieri, Voest a anunțat că nu mai este interesată de privatizarea Siderca^[6].

Rebranding – Donsasid

Anii 2000 aduc decizia de a transfera cele mai importante active către companie nouă, Donasid SA, respectiv oțelăria electrică, secția de turnare continuă și laminorul de profile grele și șine, evaluate la 20 de milioane de dolari, alături de 150 de hectare de teren și clădirea administrativă^[7].

În 2001, combinatul călărășean a intrat într-un program guvernamental de „Restructurare și Redresare Financiară“ pentru a repune în funcțiune fluxul viabil, iar spre sfârșitul aceluiași an, după ce a studiat patru oferte, Guvernul a autorizat Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să negocieze privatizarea cu firma italiană AFV Acciaierie Beltrame Spa^[8].

„Siderca are o datorie de aproximativ 45 de milioane de dolari către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB), iar surse din cadrul acestei instituții au declarat recent că datoria va fi recuperată prin încasarea drepturilor din dividendele înregistrate de Donasid, întrucât Siderca va avea o participare de 49% la capitalul social al noii societăți”, scria Cotidianul^[9] în 2002.

În 2002, Reprezentanții Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) și cei ai companiei italiene AFV Acciaierie Beltrame SpA au semnat acordul de constituire a societății mixte Donasid Călărași, pe baza unor active ale combinatului Siderurgic Siderca.

Combinatul a fost vândut în anul 2002 companiei italiene AFV Acciaierie Beltrame Spa pentru suma de 20 milioane de dolari^[10]. Prima șarjă de oțel de la oțelăria electrică a Donasid a fost produsă în 23 iunie 2002, după ce producția fusese sistată în octombrie 1999 din lipsa capitalului de lucru^[11].

Integrarea în grupul Tenaris

La scurt timp, italienii au decis vânzarea combinatului, iar în mai 2005, Donasid a fost preluată de compania Tenaris, unul din liderii globali în producția de țevi fără sudură, cu o prezență puternică în România prin fabrica din Zalău – Tenaris Silcotub. Preţul tranzacţiei: 37 de milioane de dolari^[12]. Tenaris a preluat și datoria pe care Donasid o avea către AVAS, în valoare de 16,8 milioane de euro^[13].

La numai o lună de la achiziționarea Donasid, Tenaris anunța o investiție de 5 milioane de euro pentru modificarea turnătoriei de țaglă dreptunghiulară de la Donasid^[14] și că intenționează să investească 25 milioane euro pentru începerea producției de tablă rotundă^[15].

Prin preluarea Donadis, grupul Tenaris a vizat reducerea costurilor de producție și asigurarea unei surse constante de oțel pentru Silcotub, producătorul de țevi fără sudură pe care-l deținea deja în România^[16].

În 2007, compania și-a schimbat denumirea în Silcotub Călărași, an în care Tenaris a finalizat investițiile asumate la preluare, în valoare de 35,7 milioane euro. Programul investițional a vizat, în principal, măsuri pentru protecția mediului și modernizarea echipamentelor tehnice pentru maximizarea capacității de producție^[17]. În 2009, compania avea 300 de angajați^[18].

În prezent, din fostul combinat mai funcționează o oțelărie. În ansamblu, grupul Tenaris a realizat în ultimii 20 de ani investiții de peste 500 de milioane de dolari în fabrica de ţevi din Zalău, oţelăria din Călăraşi şi fabrica de prăjini de pompare din Câmpina și are o echipe de peste 1.900 de angajați în cele trei fabrici, dar şi în centrele de servicii din Ploieşti şi Cluj-Napoca, cele trei centre de colectare fier vechi şi birourile comerciale din Bucureşti.

Tenaris a lansat un proiect în Călăraşi pentru a produce energie din surse regenerabile, cu o putere nominală de 20 MW^[19].

ID 114336360 © Industryviews | Dreamstime.com