Istoria siderurgiei românești. Oțelu Roșu își scrie istoria și astăzi

Timp de două secole a reprezentat una dintre cele mai importante întreprinderi industriale, însă acum se află în ruină, cu terenuri acoperite de clădiri abandonate ori pe care funcționează alte societăți^[1].

Anul acesta, însă, un puternic antreprenor local a oferit speranțe comunității din Caraș Severin și, dacă totul merge bine, destinul producătorului Oţelu Roşu, intrat în insolvenţă în urmă cu mai bine de un deceniu și cu producția oprită încă din 2013, s-ar putea schimba. Dorinel Umbrărescu, proprietarul firmelor de construcţii UMB Spedition, Tehnostrade şi SA&PE Construct, cunoscut drept „regele șoselelor”, a anunțat preluarea combinatului, într-o tranzacție de 141,65 milioane lei.^[2].

Importanța acestei tranzacții nu poate fi înțeleasă decât dacă privim istoria Oțelu Roșu în detaliu, începând de la atestările uzinei la sfârșitul anilor 1790 și până la privatizarea eșuată, apoi la perioada dificilă în care uzina a devenit obiect de schimb între oligarhi ruși, a devenit motivul pentru care mii de muncitori și-au pierdut job-ul și caz în instanță la Washington. Acesta este Oțelu Roșu, combinatul care își scrie istoria și astăzi.

Uzinele din Ferdinandsberg

Uzinele din Oțelu Roșu, Caraș-Severin, la acea vreme localitatea Ferdinandsberg, Imperiul Austro-Ungar, și-au început activitatea la începutul secolului al XIX-lea^[3], însă dovezi despre existența lor datează încă de la sfârșitul secolului XVIII. Activitatea principală era reprezentată de prelucrarea fontei produsă în topitoriile de la Rusca Montană și Rușchița, localităţi în care, în anul 1830, funcţionau cinci furnale.

Grație creșterii nivelurilor de producției, în anii 1850 Societatea Unită Bistra — Ruşchiţa, care deținea uzina, a instalat primul laminor și a construit primele cuptoare de pudlaj, iar în 1857, odată ce uzina este cumpărată de Asociaţia Braşoveană de Mine şi Metalurgie (Kronstadler Bergbau und Eisen Rütte A.G.), au fost aduse echipamente noi și a început construcția unui laminor de şine de cale ferată şi semifabricate (pus în funcțiune în 1868). Anii 1880 aduc, de asemenea, primul laminor de tablă, pe măsură ce industria, la nivel european, începe un proces de modernizare și dezvoltare.

Pentru a rămâne competitivă, în 1897, proprietarul începe treptat să lichideze activitatea sa industrială și cedează, pe lângă alte active, și uzinele Ferdinandsberg unei alte companii, Kalaner Bergbau und Hütten Aktien — Gesselschaft. Cea din urmă începe un proces de extindere și modernizare, adăugând un laminor de semifabricate, un laminor de profile uşoare, un laminor de tablă subţire cu o instalaţie de zincare şi plumbuire și un atelier mecanic. În timpul Primului Război Mondial, din cauza contextului internațional, majoritatea instalaţiilor mecanice sunt demontate și transportate în Ungaria, acțiune care obligă uzina să stopeze activitatea în 1916. După terminarea războiului, însă, halele au fost folosite ca ateliere de reparaţii pentru parcul rulant al Căilor Ferate Române^[4].

În perioada interbelică, uzinele din Oțelu Roșu făceau parte din trustul „Titan – Nădrag – Călan”, iar după război au fost naționalizate de comuniști^[5].

De la patron la stat și iar la patron

În 1948, uzina a fost naționalizată. „Devenind, ca efect al naționalizării, din 1948, proprietatea întregului popor, Uzina Oțelu Roșu a fost transformată, în anii construcției socialiste, într-o întreprindere care și-a adus o contribuție de seamă la înfăptuirea grandiosului program de industrializare socialistă a țării”, arăta un articol din revista Flamura, 1971, din propaganda comunistă^[6]. În anii ’50, Oțelul Roșu producea foi de tablă și era singura uzină din România care livra bare de oțel și fier laminat la rece. Numărul angajaților ajungea să depășească 5.000 de oameni^[7].

În anii 1970, în cadrul uzinei a fost inaugurată o oțelărie electrică, concomitent cu montarea a două cuptoare electrice, completând secțiile existente: laminoare, o fabrică de oxigen, o fabrică de var și dolomită, o turnătorie și ateliere mecanice. „De menţionat că importantele lucrări de investiţii ce se execută la Oţelu- Roşu vor duce în final la dublarea capacităţii actualei uzine”, se arăta în ziarul România Liberă^[8], aprilie 1975.

După revoluție, combinatul de la Oțelu Roșu, devenit Socomet, se confrunta, asemenea celorlalte întreprinderi industriale comuniste, cu dificultăți financiare majore. În 1992, datoriile totale se ridicau la 800 de milioane de lei, aproape jumătate din capitalul social^[9].

Istoria siderurgiei Oțelu Roșu. Enciclopedia afacerilor — ID 62438893 © guteksk7 | Dreamstime.com

Privatizarea a avut loc la data de 19 aprilie 1999, când frații Marco și Stefano Gavazzi au cumpărat 70% din acțiuni de la Fondul Proprietății de Stat pentru suma de 500.000 euro.

Italienii s-au angajat să plătească datoriile companiei, redenumită Gavazzi Steel, și să investească, în continuare, 20 de milioane de dolari.

Pe de cealaltă parte, autoritățile române promiteau să eșaloneze o parte din datoriile acumulate. Contractul nu a fost respectat, fapt ce a dus la proteste din partea angajaților și la un proces în instanță la Washington. De asemenea, în doar 3 ani, numărul angajaților a scăzut drastic^[10] – de la peste 3.000 în 1999, la aproximativ 600 în 2002.

Gavazzi Steel avea, la mijlocul anului 2001, datorii la stat de circa 700 miliarde de lei, iar activitatea era blocată din cauza sistării succesive a alimentării cu energie electrică și gaze, pe fondul nerespectării graficelor de eșalonare a datoriilor încheiate cu Electrica și Romgaz^[11].

Contractul dintre statul român și italienii de la Gavazzi a fost reziliat. Motivul? Italienii nu ar fi respectat clauzele contractuale, în special partea de investiţii, potrivit statului român. Pe de cealaltă parte, Gavazzi a considerat acțiunea drept naţionalizare şi a dat statul român în judecată^[12].

În 2002, combinatul a intrat în insolvență^[13], iar pentru angajați, în perioada anilor 2001 – 2002, Guvernul a acordat, din fondul de rezervă, peste 100 de miliarde lei sub formă de ajutoare financiare^[14]. Perioada 2003-2004, însă, au adus și proteste din partea angajaților, care nu își mai primiseră salariile și plățile restanțe după disponibilizare^[15].

În primă fază, lichidatorul inițial, SC Export Consulting Reșița, a aprobat închirierea unor active de producție unei societăți din București, conduse de sirianul Yahia Al Yahia, care a reușit să repornească producția și a reangajat 750 de foști salariați^[16]. Apoi, principalele active ale combinatului au închiriate unui fost chiriaș, Ductil Steel Buzău, care a realizat investiții de peste 3 milioane de dolari^[17] pentru modernizări și mărirea capacității de producție. La licitație, în 2005, Ductil Steel a fost singurul ofertant pentru cumpărarea modulului viabil al combinatului Oțelu Roșu^[18].

„Am demonstrat că suntem interesați, în primul rând, de dezvoltarea și modernizarea capacităților de producție și nu de exploatarea cu orice preț a activelor închiriate, în condițiile în care contractul de închiriere a fost întocmit inițial doar pe 3 luni. Pentru viitor, Ductil Steel are un program de investiții ambițios care presupune repornirea celorlalte unități productive și continuarea modernizărilor pentru a ajunge la o producție de oțel de 1 milion de tone pe an, cu unități dotate la cele mai înalte cerințe europene”, declara Mihai Aniței, director general Ductil Steel^[19], în 2005.

Companie cu capital rusesc

Ductil Steel a devenit proprietară pe modulul I al combinatului, în urma unei tranzacții de aproximativ 6,5 milioane de dolari, modul format din laminor, oțelăria electrică, o turnătorie de cilindri și utilități. La acel moment, uzina producea lunar 17.300 de tone de oțel, noii proprietari intenționând să ajungă la o producție de 27.000 de tone^[20]. Producția a fost, astfel, reluată după doi ani de pauză^[21].

În 2007, Ductil Steel Buzău a fost preluată, pentru 142 milioane de euro, de grupul rus Mechel, care și-a extins prezența în România. Mechel, controlată de miliardarul Igor Zyuzin, deținea deja două combinate la nivel local: Câmpia Turzii și Târgoviște, iar achiziția Ductil Steel i-a oferit acces și la unitățile din Buzău și Oțelu Roșu.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost semnat în luna noiembrie 2007 de către Mechel International Holdings si Lakewind Limited, care deținea anterior controlul asupra firmei din Buzău^[22].

Criza din 2008 a avut efecte negative asupra combinatului, asemenea întregii economii. Activitatea a fost, treptat, restrânsă, prin închiderea de secții și disponibilizări ale personalului, iar în 2012 a fost întreruptă, acumulând datorii de peste 160 milioane de lei.

Tot în 2012, italienii Marco Gavazzi și Stefano Gavazzi, de la privatizarea din 1999, au dat în judecată România la Curtea Internaţională de Arbitraj pentru că statul român ar fi deposedat abuziv firma lor de combinatul siderurgic și cereau 46 de milioane de dolari.

În 2017, decizia finală a Curţii de Arbitraj de la Wasington arăta că România trebuie să plătească circa 2,6 milioane de dolari fraţilor Mario şi Stefano Gavazzi pentru preluarea combinatului. Sentinţa arbitrală, emisă de International Centre for Settlement of Investment Disputes, a pus capăt unui proces de cinci ani^[23].

Cât costă, de fapt, un combinat?

În 2013, cu datorii de ordinul milioanelor, grupul rus Mechel a decis să vândă toate operațiunile din România, respectiv Mechel Târgovişte, Mechel Câmpia Turzii, Laminorul Brăila şi Ductil Steel. Suma inițială la care se aștepta era de 150 milioane de dolari^[24]. Vânzarea făcea parte din strategia grupului și se alinia la renunțarea unor active din Rusia, Ucraina, Lituania, Bulgaria, Kazahstan şi Marea Britanie^[25].

Combinatul Oțelu Roșu cumpărat de Invest Nikarom. Istoria siderurgiei — ID 2114558 © John R Casey | Dreamstime.com

În schimb, le-a vândut pentru 230 lei. Combinatul Oțelu Roșu a fost cumpărat de către Invest Nikarom, la pachet cu unitățile de la Brăila, Câmpia Turzii și Târgoviște, pentru un preț simbolic de 230 de lei. Invest Nikarom era controlată, la acel moment, de doi cetăţeni ruşi, Victor şi Svetlana Chumakova, şi avea la finalul anului 2011 trei angajaţi, o cifră de afaceri de 344.000 de euro, datorii de 94.000 de euro şi pierderi de 29.000 de euro.

Firma, cu sediul social în Bucureşti, a fost înregistrată la Registrul Comerţului în anul 1993 şi avea ca obiect de activitate comerţul cu ridicata al altor maşini şi echipamente^[26]. De menționat este că societatea Invest Nikarom era controlată de părinţii Olgăi Chumakova, şefa reprezentanţei Mechel la Bucureşti^[27]. Cei aproximativ 4.000 de salariaţi ai Mechel din România au aflat de vânzare din presă^[28].

Ulterior, combinatele, în pragul falimentului, au trecut prin ample procese de restructurare și au redus drastic activitatea^[29], iar Oțelu Roșu a fost închis^[30].

Începând cu anul 2015, combinatul a fost din nou scos la vânzare^[31]. Firma specializată în insolvenţă, RVA Insolvency Specialists, a scos la licitaţie combinatul siderurgic la preţul de 37,6 milioane de euro. La prima licitaţie nu a existat niciun investitor interesat, deși licitaţia avea preţul de pornire mai mic cu 4,5 milioane de euro şi face parte din planul de reorganizare, care prevede vânzarea ca societate funcţională şi nu pentru dezmembrare^[32].

Omul afaceri bănăţean, Iosif Armaş, a înaintat o ofertă în valoare de peste 15 milioane de euro, dar aceasta a fost refuzată de ruşii de la Ductil Steel. Licitaţia pentru combinatul siderurgic a continuat, preţul urmând să coboare mai jos de 33 de milioane de euro.

Companii precum Argirom International, Tenaris Silcotub, precum şi două firme din Cehia şi Serbia s-au arătat interesate, însă în 2016, administratorul judiciar a bătut palma cu Argirom International, pe care Armaş o controla alături de mai mulţi acţionari sârbi. Suma se ridica la 25 de milioane de euro^[33]. Tranzacția nu s-a mai realizat.

În 2019, compania poloneză Laminorul Danube Metallurgical Enterprise SRL (LDME) a cumpărat combinatul^[34] cu suma de 86 milioane lei. De menționat este faptul că, în 2022, un grup de investitori din Republica Moldova a preluat jumătate din capitalul companiei LDME^[35]. La acel moment, compania avea datorii în valoare de 128,9 milioane de lei^[36]. Producția de la Oțelu Roșu era, în continuare, oprită.

În 2023, o instanță specializată în drept comercial a admis ca LDME să intre în insolvență, întrucât nu și-a mai putut achita datoriile^[37].

O nouă speranță

În februarie 2024, omul de afaceri Dorinel Umbrărescu a preluat combinatul siderurgic, pentru suma de 12 milioane de euro, cu perspective de reluarea a activității începând cu toamna anului 2024. Estimările indică faptul că, în prima etapă, vor fi create între 100 și 150 de locuri de muncă, urmând să crească la 300 – 400 până în 2025^[38].

„E foarte bine că avem un investitor român pentru că aici au fost experiențe cu investitori străini care au tăiat și au vândut la fier vechi. Repornirea combinatului va însemna locuri de muncă, bani la bugetul local, un plus pentru oraș și pentru Valea Bistrei.

Investitorul are nevoie de acest tip de combinat pentru a produce tot ce-i este necesar spre a închide astfel lanțul tehnologic și a nu fi nevoit să ia ceva din alte părți. Știu cu câtă seriozitate lucrează și sunt convins că va arăta aceeași seriozitate și la repornirea combinatului”, a declarat Sorin Grindeanu, Ministru al Transporturilor și Infrastructurii din România, pentru presa locală.

Combinatul siderurgic de la Oțelu Roșu a cunoscut o cădere liberă după Revoluție, deși istoria îi demonstra poziția strategică în economia și industria românească. Rămâne de văzut care va fi evoluția situației companiei, acum aflată în mâinile unui investitor român.

După mai bine de 20 de ani în care s-a confruntat cu grave dificultăți financiare și cu o producție în scădere, stopată de altfel în urmă cu mai bine de un deceniu, unitatea din Caraș-Severin are șanse să repornească și să scrie, pentru prima dată, un capitol pozitiv în istoria sa post-decembristă.

Articol publicat în decembrie 2024.