Dâmbovița. Firul invizibil al economiei și o scurtă „istorie” a morilor bucureștene

De la izvoare și până la vărsarea în Argeș, râul Dâmbovița leagă trecutul cu prezentul. A fost drum, sursă de energie, graniță și axă economică. A pus în mișcare joagărele Rucărului, a irigat legumele din Lungulețu și livezile din Voinești, a purtat aurul rudăresc de la Dragoslavele și a fost traversat de poduri care schimbau destine, precum cel al Brâncoveanului sau ale Bucureștilor.

Astăzi, Dâmbovița poate redeveni un catalizator pentru dezvoltare durabilă – dar doar dacă păstrăm vie memoria economică a comunităților de pe malurile sale. BusinessPedia vă prezintă o trecere în revistă a unora dintre localităților de pe Dâmbovița și o scurtă „istorie” a morilor bucureștene.

Podu Dâmboviței – Locul unde istoria a construit drumuri și poduri

Prima atestare documentară a localității datează din 1418, într-un act al lui Mihai Voievod, fiul lui Mircea cel Bătrân. În anul 1711, în zona de confluență a Dâmbovicioarei cu râul Dâmbovița, s-a construit din „vrerea și puterea” voievodului Constantin Brâncoveanu, „ispravnic de lucrări” fiind Alexandru Șufariu din Vâlsănești.

Podul construit din blocuri de piatră masivă a marcat începutul dezvoltării ca punct strategic de tranzit comercial. O cruce din piatră, amplasată lângă râușorul Bazna, consemnează lucrarea și amintește de oamenii adunați din Câmpulung, Rucăr și Dragoslavele pentru a reface drumurile stricate până la hotarul Țării Românești.

În apropiere, urmele vechiului drum roman și cetatea Orația întăresc ideea continuității unei așezări comerciale vechi. Iar în 2023, podul istoric a fost dublat de o nouă realizare inginerească: cel mai lung pod metalic în arc din România, o investiție de 46 de milioane de lei care reafirmă statutul de poartă turistică și economică.

Rucăr – Trecătoarea negustorilor, domnitorilor și joagărelor

Atestat documentar din 1377, Rucărul a fost vreme de secole un punct vamal de graniță între Muntenia și Transilvania. Există mențiuni din 1418-1420, potrivit cărora vama de la Rucăr genera venituri substanțiale din taxele percepute negustorilor brașoveni pentru tranzitul mărfurilor, iar drumurile comerciale, militare și diplomatice treceau prin defileu. Loc de reședință vremelnică pentru Vlad Țepeș, dar și refugiu pentru Guvernul provizoriu din 1848, Rucărul a fost martor tăcut al istoriei.

Dar adevărata poveste economică a localității începe pe râuri, unde, în secolele XIX–XX, apele Dâmboviței și ale Râușorului antrenau peste 75 de fierăstraie de apă (60 erau pe Dâmbovița), potrivit monografiei Rucărului, scrisă de profesorul Gheorghe Pârnuță. Lemnul prelucrat local dădea de lucru la zeci de familii, fiecare instalație fiind o mică afacere rurală. În timp, joagărele au fost înlocuite de fabrici de cherestea, dar rețeaua industrială tradițională a lăsat urme în peisajul economic.

Astăzi, Rucărul se mai mândrește cu o reușită inginerească: barajul Pecineagu, aflat la peste 1.100 de metri altitudine, unul dintre cele mai mari baraje de acramonte/anrocamente (aglomerări de bolovani, pietre, beton, etc pentru a forma digul) din lume. Cu 182 de hectare și o capacitate de 63 de milioane metri cubi de apă, acesta reglează cursul Dâmboviței și asigură resurse vitale pentru întreaga vale.

Dragoslavele – Aur, vamă și libertate în inima munților

În 1368, Dragoslavele apărea în hrisoavele domnești drept punct vamal privilegiat, cu legături comerciale intense cu Brașovul. În 1413, este amintită ca „vama de la Dâmbovița”, iar în 1647 „vama domnească de la schela Rucărului și a Dragoslavelor” controla 12 sate din jur și genera venituri importante.

În documentele din sec. XVII-lea, se arată că locuitorii erau însărcinați cu paza graniței, aveau proprietăți și în afara hotarelor satului și erau scutiți de dări prin hrisoave domnești.

Ceea ce distinge această localitate este și o ocupație cu totul aparte: aurăritul. Rudari din Hațeg – meșteșugari în extragerea aurului din nisip – s-au stabilit aici. În 1641-1642, locuitorii satului s-au răscumpărat din iobăgie plătind 3.000 de galbeni, o sumă impresionantă, cu sprijinul domnitorului Matei Basarab.

Lungulețu – Bazinul legumicol al țării

A pornit dintr-o legendă locală despre bătrânul Lungu și urmașii săi, care au înființat satele Lungi și Lunguleți. În timp, Lungulețu a devenit un gigant agricol modern. Pe câteva mii de hectare se cultivă anual peste 5% din cartofii și 10% din varza României. Localitatea și locuitorii săi au intrat recent în atenția publicului în urma unui amplu conflict cu reprezentanții Apelor Române.

Voinești – Livada care a dat nume merelor

În 1685, documentele pomeneau deja de „livezile cele mari” din Voinești. Tradiția pomicolă a prins rădăcini adânci, iar în 1950 s-a înființat Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Voinești, pe 120 de hectare. Aici au fost create soiuri precum „Frumosul de Voinești” și „Deliciosul de Voinești”, apreciate la nivel național.

Voineștiul a fost și pionier în mișcarea cooperatistă românească, cu bănci populare locale încă din anii ’20. În 1912, era deja un centru regional, cu judecătorie, poștă și spital.

Existau diverse bănci precum: Banca Populară Frăția Voineşti (1923-1926) – 1 unitate; Banca Populară Albina Cândeşti Deal (1925-1936) – 23 de unități; Cooperativa Valea Dâmboviţei Voineşti (1926-1929) – 1 unitate.

O scurtă „istorie“ a morilor bucureștene de pe Dâmbovița

(date extrase din Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureștilor (20 septembrie 1459–31 decembrie 1989). Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani, Editura Compania, București, 2007)

1598, 24 aprilie: Moșnenii din Văcărești se judecă cu Mănăstirea Sfânta Troiță, a cărei moară de pe Dâmbovița le înecase terenurile. Vor fi obligați să despăgubească așezământul pentru stricarea morii, plătindu-i 4 170 aspri. Cu acest prilej sunt amintite mai multe vaduri de moară de pe Dâmbovița, precum și câțiva meșteri morari.

1629, 14 iunie: În cartea de danie de la Alexandru Iliaș se întărește mitropolitului Grigorie al Țării Românești dreptul de a ține un „vad de moară» pe apa Dâmboviței, la Sfântul Elefterie. Morile de aici, aparținând Mitropoliei, vor fi cunoscute, din această cauză, sub numele de „morile vlădichii“.

1632, 3 martie: Voievodul face o verificare la fața locului, împreună cu boieri divaniți, cu județul Dumitru și cu cei 12 pârgari, precum și cu bătrânii mahalalei ; aceștia din urmă se plânseseră domnitorului că morile de pe Dâmbovița ale lui Necula vistierul, construite pe locurile Mănăstirii Radu Vodă, provocaseră repetate înecuri atât pe pământurile ei, cât și pe cele ale riveranilor. Domnitorul va porunci să fie dărâmate morile cu pricina.

1636, 20 mai: Matei Basarab întărește Mănăstirii Mihai Vodă satul Grozăvești, iar lăcașului Radu Vodă îi dăruiește un nou loc de moară și cere ascultarea poruncii, astfel încât să nu fie supărat nici de „vornicul din acest oraș București, nici de județul cu 12 pârgari, nici de orășeni, nici de sluga domnească“.

1670, 3 mai: Sunt pomenite morile mănăstirilor Mihai Vodă, Sfânta Ecaterina și Sfântul Sava, cele ale feciorilor lui Ghiorma, fost mare șetrar, ale logofătului Paraschiv, precum și numele unor meșteri morari (Franți meșterul, Neagul și Stan). Numărul mare al morilor provoca adeseori conflicte între proprietarii acestora, care abăteau apa de la morile vecinilor către morile lor, ori provocau inundări ale acestora prin proasta amplasare a zăgazurilor.

1678, 31 mai: Gheorghe Duca poruncește desființarea morilor de pe Dâmbovița aparținând Bisericii Curtea Veche, deoarece acestea provocaseră inundații care aduseseră mari stricăciuni grădinii domnești, distrugând „vii și pometuri“. În compensație oferea lăcașului un venit de 200 de galbeni anual. Porunca n-a fost însă dusă la îndeplinire.

1678, 12 august: Mai mulți „meșteri morari» bucureșteni cercetează diferendul existent între căpitanul Radu Dudescu și Mănăstirea Radu Vodă în legătură cu morile lor.

Cu acest prilej sunt amintite câteva dintre numeroasele mori de pe Dâmbovița: ale Vlădichii (Mitropolitul), ale Hagiului, ale lui Mihai Cosăreanul s. a. Morarii măsoară, din poruncă domnească, nivelul apei la toate morile, spre a se stabili cauzele numeroaselor revărsări ale râului.

1699: Într-o carte domnească se cere celor trei „meșteri bătrâni» de la morile boierului Șerban Cantacuzino să cerceteze o pricină apărută între Mănăstirile Mihai Vodă, Sfântul Ioan și Sfânta Ecaterina, pe de o parte, și boierul Pârscoveanu, pe de alta, în legătură cu morile lor de pe Dâmbovița.

Conflictele legate de așezarea morilor și de proprietatea asupra acestora erau foarte numeroase. Majoritatea morilor din București erau deținute de mănăstiri.

1780, 2 septembrie: Boierii divaniți înaintează domnitorului o anafora în legătură cu repetatele inundații ale Dâmboviței, favorizate de mulțimea morilor care îngrădesc albia râului, împiedicând curgerea lui firească. Ipsilanti și domnitorii următori vor lua unele măsuri de îndreptare a lucrurilor, dar fără mare succes.

1793, 27 noiembrie: Domnitorul poruncește ca mănăstirile care au mori de apă să construiască 14 mori cu cai, pentru a mic-sora primejdia inundațiilor pe care le favorizau morile de pe Dâmbovița. Porunca va fi reînnoită de Constantin Ipsilanti în 1803 și după înecul din iulie 1805. Morile cu cai erau puse în funcțiune și la vreme de secetă, dar și la îngheț, când puținătatea apei nu îngăduia funcționarea morilor de apă.

1803, 2 octombrie: Pentru a limita proporțiile inundațiilor, favorizate de existenta numeroaselor mori de pe Dâmbovița, care îngrădeau curgerea normală a acesteia, Constantin Ipsilanti reînnoiește porunca dată de Moruzzi în noiembrie 1793, ca mânăstirile posesoare de mori de apă sa construiască mori cu cai.

1805, 13 iulie: Revărsarea Dâmboviței provoacă grave inundații în zonele joase ale orașului. Inundații la fel de mari avuseseră loc și în primăvară și erau accentuate de existenta a numeroase mori care blocau albia râului. Constantin Ipsilanti va porunci înlocuirea acestora cu mori cu cai.

1813, 13 martie: Pentru a limita efectele catastrofale ale deselor revărsări ale Dâmboviței, Caragea poruncește să se curețe și să se adâncească matca acesteia „de la morile Mitropoliei ot Elefterie până la morile Mănăstirii Radu Vodă ot Foișor“. Lucrările vor începe abia în 1815.

1838, 14 decembrie: Ștefan Ogrădeanu, președintele Sfatului orășenesc, cere sa se poruncească egumenilor din mănăstirile care aveau mori cu cai să aibă pregătiți morari și caii de trebuință, pentru situația în care morile de pe Dâmbovița nu vor avea apă suficientă pentru buna lor funcționare (din cauza apropiatelor înghețuri).

1861: Pentru a limita efectele inundațiilor, Consiliul Municipal decide „desființarea zăgazurilor acelor mori prevăzute a se desființa“. Lucrarea trebuia suportată din bugetul municipalității, urmând ca sumele să fie recuperate de la proprietari.

1862: Este înființată moara cu aburi a lui N.T. Olmazu, a doua mare întreprindere de acest fel, după aceea din 1853 a lui Assan. În 1872, numărul morilor mecanice se va ridica la 6. Moara mai există și azi, în spatele blocurilor de pe Șoseaua Stefan cel Mare, în zona circului.

Această documentare BusinessPedia a fost realizată cu ocazia evenimentului-manifest Dâmbovița Delivery, ediția din 2025, un eveniment organizat de Nod Makerspace și Rowromania. Evenimentul transformă Dâmbovița într-o scenă vie pentru artă, știință și întâlniri între oameni, cu sprijinul comunității din Cotroceni.

Articol publicat în septembrie 2025.

Citește și:

Destinul satelor săsești din Transilvania: conservare, modernizare sau dispariție? Țiglă, tablă sau iarbă?

De la excepție la normă: istoria clădirilor sustenabile în România