13 branduri românești cu o istorie de peste un secol

Unele dintre cele mai cunoscute branduri românești au o istorie de peste un secol și au reușit să supraviețuiască în economia de piață prin diferitele stagii alte capitalismului sau chiar în economia de stat, în perioada comunistă, chiar dacă majoritatea au schimbat proprietarii de mai multe ori.

Lista brandurilor românești cu o istorie de peste un secol cuprinde nume de ape, băuturi și produse alimentare pe care românii încă le pun pe mese, dar și bănci sau restaurante care au trecut testul timpului.

Istoria berii Timișoreana

fabrica de bere din Timișoara, branduri românești de peste 100 de ani — Fabrica de bere din Timișoara. sursa foto: Ursus Breweries

Fabrica de bere de la Timișoara a pornit în 1718 ^[1], la doi ani după eliberarea cetății Timișoarei de sub ocupație otomană de către prințul Eugeniu de Savoya.

La inițiativa generalului de cavalerie Claudius Forlimund Mercy se deschid mai mult fierbătorii de bere în Banat, inclusiv cea din Timișoara. După înființare, ea îi este arendată întreprinzătorului Abraham Keppisch din Bratislava.

În deceniile următoare a fost arendată pe rând către Philip Bauer, V. Vhiechner și Thoma de Tomejan. În 1779 a devenit fierbătoria orașului, sub numele de Temesvárer Bierbrauerei, adică Berăria Timișoarei. În secolele următoare berăria a trecut în mod repetat din proprietatea statului în societate pe acțiuni, și invers.^[2]

În 1920, fabrica de la Timișoara trece printr-o retehnologizare importantă și devine Fabrica de bere Timișoreana S.A. în anul 1922.^[3]

Fabrica este cumpărată în 1929 de frații Czell, într-o perioadă în care industriașul român Nicolae Bazilescu avertiza că cei doi investitori străini vor să devină „stăpâni pe industria berii” din România.

În 1948 a intrat în vigoare legea prin care statul român a început marea naționalizare, care a cuprins și fabrica de la Timișoara. În acea perioadă au fost realizate investiții în automatizare.

După Revoluție, fabricile de bere au fost privatizate, un proces ^[4] în urma cărora unele branduri au dispărut, dar altele au fost duse mai departe de alți investitori. Timișoreana a fost cumpărat în 2001 de Ursus Breweries, controlată de câțiva ani de gigantul sud-african SABMiller.

În 2017, SABMiller a fuzionat cu AB InBev și printre condițiile impuse de Comisia Europeană s-a numărat vânzarea activelor SABMiller din Europa Centrală și de Est. De aceea, Ursus Breweries și berea Timișoreana au ajuns în portofoliul Asahi Breweries Europe.^[5]

Istoria apei Borsec

Izvoarele din apropierea orașului Borsec erau cunoscute încă din secolul 15, însă era modernă a început în 1803, când colonelul austriac Valentin Gunther a fost convins că a fost vindecat de ulcer în urma consumului de ape din aceste izvoare.

Gunther și vărul său, Anton Zimmethausen, care era consilier municipal ^[6] al Vienei, au început să exploateze izvoarele din Ditró-Szárhegy și să vândă apa de la Borsec în imperiul austro-ungar. În 1806, cei doi au făcut o fabrică de sticlă și una de îmbuteliere, ajutați de sticlarul Eisner.^[7]

Cheltuielile erau mari, Valentin Gunther s-a retras din afacere în anii următori și Zimmethausen a atras asociați noi, din Mediaș. În 1816 au început să apară probleme, când contele Lazar Ludovic a vrut să îl îndepărteze pe Zimmethausen din afacere.

Începând cu 1832, exploatarea izvoarelor de la Borsec a trecut prin mâinile mai multor proprietari. În 1903, Viena a atribuit exploatarea pe 50 de ani către bancherul Fekete Mor, însă în 1921, când Transilvania făcea parte din România Mare, drepturile de exploatare au ajuns la Maurițiu Tischler.^[8]

Din 1945, activitatea de îmbuteliere de la Borsec a fost preluată de o serie de antreprenori, până la naționalizarea din 1948. În economia de stat, regimul a făcut investiții și a extins capacitatea de producție și depozitare. Borsec a ajuns la export în Germania, Italia, Israel sau Arabia Saudită.

Activitatea Borsec a fost operată de societatea de stat Apemin începând cu anul 1952. După Revoluție, în 1992, apare compania Regina Apelor Minerale-Borsec, care preia patrimoniul Apemin.

Octavian Crețu și Nicolae Palfi au dezvoltat compania de stat Comchim, distribuitor de produse chimice pentru laboratoare, pe segmentul băuturilor răcoritoare, începând cu anul 1993. În 1995 au reușit privatizarea companiei prin metoda MEBO.^[9]

În 1998, Comchim a cumpărat Borsec pentru 25 de milioane de mărci germane. În același an, Comchim a fuzionat cu Romaqua Group.^[10] Compania Borsec este controlată și astăzi de Octavian Crețu și Nicolae Palfi, fiind unul dintre cei mai mari jucători din piață.

Istoria Hanului Manuc

Emanuel Mârzazian s-a născut în secolul 18 în orașul bulgar Ruse și era fiul unui negustor cu grâne. Din negustor a devenit și cămătar și a strâns o avere impresionantă, care includea multiple terenuri și proprietăți.

În vremea sultanului Mustafa al IV-lea a obținut demnitățile de dragoman și consilier pentru imperiul otoman.^[11] În 1806 s-a stabilit la București din pricina războiului ruso-turc și a început construcția hanului.^[12]

Hanul a fost inaugurat ^[13] în 1808, același an în care Manuc Mârzazian a fost numit Bei ^[14] al Moldovei, devenind în continuare cunoscut în sens larg drept Manuc Bei.

După inaugurare, hanul avea peste 100 de odăi ^[15] pentru oaspeți, pivnițe boltite la subsol, peste 20 de magazine la parter, precum și saloane mari, magazii și bucătării.

Momentul care a înscris hanul în istorie a fost Pacea de la 1812, care a pus capăt războiului ruso-turc, în contextul în care negocierile de pace s-au ținut chiar în Hanul Manuc

Manuc încearcă să vândă hanul, dar moare în 1818, înainte de a găsi un cumpărător. Hanul ajunge temporar sub o epitropie, iar în 1827, soția lui Manuc îl dă în arendă timp de doi ani către Dimitrie Dedu și Nicolae Alexiu.

Ioan-Murat, fiul lui Manuc, începe să gospodărească apoi averea familie, dar se vede nevoit să vândă hanul, după ce cutremurul din 1838 slăbește considerabil structura acesteia. Din 1842, Hanul Manuc a fost controlat de Dimitrie Iconomidis, zis Economu, de Gheorghe Iconomidis și de Lambru Vasilescu.

Economu a murit în 1854, lăsându-le averea moștenitorilor săi, ceea ce pornește o serie de dispute legale între aceștia și ceilalți asociați. Timp de câțiva ani, arendașii hanului sunt Panait Vizantie, Milan Lomovici și Dimitrie Constandinescu.

Hanul ajunge să fie cumpărat de Vasilescu Lambru, care în 1874 repară și transformă hanul în Marele Hotel Dacia, un centru comercial și cultural care găzduia magazine, firme, instituții și călători străini.

Lambru e aproape să piardă hanul în 1881 din cauza datoriilor, dar își mărită fiica cu boierul Alexandru Băicoianu, care preia hanul și ipoteca proprietății. La începutul anilor 1900, Elena Băicoianu, una dintre moștenitoare, s-a căsătorit cu Constantin Cantacuzino, un descendent al renumitei familii Cantacuzino.^[16]

Imobilul a fost în proprietatea familiei Băicoianu ^[17] până când a fost naționalizat în februarie 1949, iar în 1961 comuniștii au vrut să dărâme Hanul Manuc, dar s-au răzgândit pentru moment. În anii `80, Hanul Manuc a fost din nou în pericol de a fi demolat, odată cu cartierul Uranus, pentru a face loc ambițiilor comuniste de sistematizare.^[18]

În 1997, prințul Șerban-Constantin Cantacuzino a dat în judecată statul român pentru a recupera Hanul Manuc, care aparținea de drept familiei sale, un proces pe care l-a câștigat definitiv abia în 2007.^[19] Până în 2011, Cantacuzino a investit pentru a pune pe picioare imobilul.^[20]

În 2015, antreprenorul Dragoș Petrescu, cofondator al grupului City Grill, a preluat operarea restaurantului Hanu` lui Manuc, după opt luni de negocieri. Pe lângă restaurant, Hanu` lui Manuc ^[21] mai cuprindea un hotel de 32 de camere, mai multe restaurante, o cafenea Starbucks, un plafar și un magazin de haine.

Istoria apei Dorna

Apele minerale naturale din Carpații Orientali, mai exact din Vatra Dornei au fost remarcate încă din 1410, când cancelaria lui Alexandru cel Bun donează ^[22] un izvor din regiune către Mănăstirea Sucevița.

În secolul 18, denumirea „Izvorul Alb” apare în mai multe documente, iar medicii menționează în scris calitățile apei minerale naturale din zonă. În 1806, medicul galez Ignatz Pluschk ^[23] a exploatat Valea Negrei, un afluent al Dornei, iar apa a fost îmbuteliată și trimisă la Viena și Odessa.

Brandul Dorna apare concret ^[24] în 1817, atunci când împăratul Franz Joseph I din imperiul austro-ungar menționează în memoriile sale apa minerală naturală Dorna.

Îmbutelierea apei Dorna cu distribuție regională a început în 1923.^[25] Odată cu venirea comuniștilor la putere și cu marea naționalizare care a început în 1948, au trecut și apele minerale în proprietatea statului, pentru a fi exploatate de acesta.

După Revoluție, investitorii au început să câștige drepturi de exploatare pentru izvoarele de ape minerale naturale din România. În apropiere de Vatra Dornei, investitorii erau interesați de izvoarele Poiana Negri, Poiana Vinului, Dealul Floreni și Izvorul Alb.^[26]

Unul dintre aceștia a fost investitor greco-elvețian Jean Valvis, care a înființat în 1994 Valvis Holding, prin care a preluat Dorna Apemin, fosta Apemin Vatra Dornei.^[27]

Sub compania Dorna Apemin, Valvis a dezvoltat în perioada 1996-1999 încă trei fabrici ^[28] de exploatare a apelor minerale, cu brandurile Dorna, Poiana Negri și Izvorul Alb.

În 2002, Jean Valvis a vândut Dorna către grupul Coca-Cola, într-o tranzacție de 39 de milioane de euro, cu condiția ca multinaționala să îi permită antreprenorului ^[29] să păstreze în anumite forme numele Dorna, pentru lactatele LaDorna și alte produse.

Coca-Cola a investit aproape 60 de milioane de euro în următorul deceniu pentru a moderniza fabricile Dorna Apemin de la Floreni și de la Poiana Negri.^[30] Grupul internațional duce mai departe brandul Dorna și brandurile Poiana Negri și Izvorul Alb.

Istoria CEC

Istoria băncii a început în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat legea de înființare a Casei de Depuneri și Consemnațiuni (CDC). Ideea i-a aparținut lui Costache Bălcescu, fratele lui Nicolae Bălcescu, care își dorea să adapteze modelul francez la economia românească.

La început, sediul băncii însemna trei camere mici în clădirea Ministerului de Finanțe de la vremea respectivă, iar în 1875 s-a început construcția unei clădiri proprii.

Banca desfășura la început operațiuni similare Trezoreriei Statului, adică strângea bani din taxe și impozite, administra fondurile rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate și din excedentul bugetar al comunelor și orașelor.

În perioada 1876-1877, Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost reorganizată.^[31] Instituția a introdus contul curent, scrisori de debitare și creditare și extrase de cont trimestriale. În 1877, CDC primește sarcina de a tipări bilete ipotecare, ale căror desene au fost realizate de pictorul Nicolae Grigorescu.

În 1881 a fost înființată Casa de Economii și numele CDC a fost schimbat în Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie. Pe 1 aprilie 1881, Regele Carol I face primul depozit la ghișeul Casei de Economii, în sumă de 300 de lei, depunerea maximă la acea vreme ^[32].

În perioada 1897-1900 a fost construită clădirea cunoscută astăzi drept Palatul CEC, pentru a servi drept sediu al instituției. Planurile clădirii au fost elaborate de arhitectul Paul Gottereau, iar de construcție s-a ocupat arhitectul Ion N. Socolescu.

În perioada 1916-1918, după ce conducătorii României au decis intrarea țării în război, conducerea Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie ia decizia retragerii administrației la Iași. Tezaurul și valorile publice administrate de instituție sunt evacuate la Iași, împreună cu majoritatea sumelor în numerar.

Tot în contextul acela a fost luată decizia de a muta tezaurul mai multor instituții bancare, inclusiv al Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie, la Moscova.

Perioada 1930-1932 a adus separarea Casei de Economie de corpul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie și startul lucrărilor de mecanizare a operațiunilor băncii. Casa de Economii a devenit Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale, adică CEC.^[33] Din 1949 denumirea a fost schimbată în Casa de Economii și Consemnațiuni.

CEC a rezistat în următoarele decenii și au fost lansate treptat produse noi, precum libretul de economii cu câștiguri, în 1953, obligațiunile CEC cu câștiguri în 1954, libretul de economii cu dobândă și câștiguri, în 1961, sau libretul de economii cu dobândă și câștiguri de autoturisme, în 1962.

În anul 1970, CEC a început acordarea de credite populației pentru achiziția și construirea de locuințe proprietate personală. După Revoluția din 1989, CEC și-a extins activitatea ^[34] prin acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung societăților bancare, dar și prin alte operațiuni.

În 1999, banca avea 7 milioane de clienți ^[35] și gestiona aproape o treime din economiile depuse la bănci de populație. În 2005, banca a fost reorganizată după modelul băncilor comerciale moderne și statul încerca să o privatizeze, dar a renunțat pe ultima sută de metri la acest proces în 2006.^[36]

A urmat un proces de rebranding finalizat în 2008, când denumirea băncii a fost schimbată ^[37] în CEC Bank. În prezent banca crește de la an și este una dintre cele mai mari bănci comerciale din România.

Istoria Pieței Obor

Târgul de vite din București sau Oborul este pomenit în actele Mănăstirii Stelea ^[38] încă din secolul 17 și era situat în zona Batiștei, unde se află astăzi străzile Nicolae Filiescu și Dianei. Acolo se aflau prăvăliile măcelarilor și tot acolo avea loc vânzarea de vite și sacrificarea animalelor.

Piața a fost strămutată de domnul Nicolae Mavrogheni prin zapis domnesc în anul 1786, ceea ce a dus la schimbarea numelui în Târgul de Afară. S-a decis amenajarea târgului cât mai departe de oraș pentru că tăierea animalelor putea reprezenta un pericol pentru cetățeni.

Oborul era împins an de an spre marginea orașului, pe măsură ce Bucureștiul se extindea, ajungând la începutul secolului 19 și în zona bisericii Olari. În 1830, Piața Obor ajunge în locul în care se află și astăzi ^[39] în urma Regulamentului Organic impus de imperiul rus.

Pe locul pe care se află Piața Obor erau executat persoanele condamnate la moarte prin spânzurare, până în 1823, când domnitorul Grigore Ghica a interzis execuțiile publice.

Cu toate acestea, spânzurătoarea din Piața Obor a fost demontată aiba în 1870. Negustorii din piață au ridicat o cruce de piatră ^[40] în 1877 pe locul unde era spânzurătoarea.

Piața a devenit tot mai populară la începutul secolului 20 și cuprindea aproape orice puteai cumpăra, de la jucătrii la obiecte de ceramică, restaurante, cârciumi, circuri ambulante, fotografii la minut, berării, mobilă, fiind un rai al negustorilor.

Apoi a început modernizarea pieței, pentru a o transforma în târg de mostre și expoziție anuală, după modelul marilor piețe ^[41] din vestul Europei, ceea ce a alungat o mare parte dintre țăranii care apreciau ce era până atunci Târgul Moșilor.

În 1936 a început construcția ^[42] Halelor Obor, un proiect coordonat inițial de arhitecții Octav Doicescu, Ion Fonescu și Dan Iovănescu. Aceștia au demisionat după o serie de neînțelegeri cu primăria ^[43] și proiectul a fost finalizat de arhitecții Horia Creangă și Haralamb Georgescu.

În 1938, lângă șantierul halelor ^[44] a fost organizată Piața Obor, ca piață agroalimentară. Construcția Halelor Obor ^[45] a fost finalizată în 1944, după mai multe întârzieri cauzate de lipsa de fonduri. În 1975 a fost inaugurat și magazinul Bucur Obor ^[46] în aceeași zonă.

În 2010, autoritățile locale au finalizat un proiect amplu de amenajare și modernizare ^[47] și au lansat clădirea noului centru agro-alimentar Piața Obor, o clădire modernă compusă din subsol, parter și două etaje. Piața Obor rămâne în continuarea un simbol al Capitalei.

Istoria berii Azuga

Povestea berii Azuga a început în 1870 ^[48], dar fabrica de bere a fost ridicată propriu-zis în perioada 1898-1900, de firma Grundt, Rădulescu & Co, coordonată de maestrul berar Grundt Rădulescu și de chimistul Petre Rădulescu.

Fabrica a fost ridicată pe un teren care aparținea Casei Regale și proiectul a fost dezvoltat cu sprijinul familiilor de industriași Schil și Rhein.^[49] În 1900, Bere Azuga a devenit societate pe acțiuni cu caracter anonim.^[50]

În Primul Război Mondial fabrica de bere este devastată, dar ea este refăcută rapid și în 1927 este al treilea cel mai mare producător de bere din țară. Se fac noi investiții și capacitatea crește la peste 100.000 de hectolitri pe an.^[51]

Perioada comunistă a adus marea naționalizare, iar Azuga era berea preferată a soților Ceaușescu.^[52] În 1982 a fost pusă în funcțiune o nouă fabrică pentru berea Azuga, fiind extinsă astfel capacitatea.

După Revoluția din 1989, Bere Azuga a pierdut mult teren în piața liberă și a ajuns să înregistreze profit abia în 1999, anul în care este privatizată. Fabrica a fost cumpărat de omul de afaceri germna Frideric Ipsen, cu 907.000 de mărci, iar în patru ani a ajuns din nou neprofitabilă.

În 2006, Bere Azuga a fost cumpărată de omul de afaceri basarabean Valerii Moraru, care a vândut-o după trei ani către Ursus Breweries, o subsidiară a grupului multinațional SABMiller.

La câteva luni după ce a cumpărat fabrica de la Azuga, Ursus a închis-o și a concediat ultimii 160 de angajați. Ursus relansează brandul Azuga și îl produce în alte fabrici.^[53]

În 2017, Ursus încearcă să dea un suflu nou brandului, cu o bere Azuga artizanală produsă în Germania, iar în 2021 aduce producția acesteia în România, în fabrica de bere Bârlog din Cluj.^[54]

Istoria Casei Capșa

istoria Casa Capșa, branduri românești de peste 100 de ani — sursa foto: Casa Capșa

Povestea transformării numelui Capșa într-un brand începe în 1852, când frații Anton și Vasile Capșa au deschis cofetăria „La doi frați, Anton și Vasile Capșa”^[55] în casa Dămăroaei din București, unde s-a construit mai târziu Hotel de France.

Vasile Capșa era un cofetar priceput și a făcut ucenicie pe lângă alți cofetari cunoscuți ai vremii. Doi ani mai târziu, Anton și Vasile deschid o nouă cofetărie în casele Catrișoaei și păstrează locuința și laboratorul în casele Filipescu.^[56]

Afacerile prosperau și cofetăria s-a extins, dar în anii următori Anton și Vasile Capșa s-au retras pe rând din afacere și au intrat alți doi frați de-ai lor, Constantin și Grigore Capșa.

În 1868, aceștia deschid cofetăria „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa” în casele Slătineanu, pe care le-au cumpărat în 1871, adică locul în care se află până astăzi celebra Casa Capșa.

Dezvoltarea afacerii s-a bazat pe experiența lui Grigore Capșa, mezinul familiei, care a fost școlit ^[57] în Franța, la Casa Boissier, pe atunci unul dintre cei mai mari cofetari din lume. Deserturile de la Capșa au început să fie apreciate în mai multe țări din Europa.^[58]

În 1874, Constantin se retrage ^[59] din afacere, iar Grigore Capșa rămâne unicul proprietar și în 1886 deschide un hotel lângă cofetărie. În 1891 apare și Cafeneaua Capșa, care devine rapid unul dintre cele mai populare locuri din București.

Încă de la finalul secolului 19, Casa Capșa a devenit loc de întâlnire ^[60] pentru diferiți politicieni și chiar locul în care se luau decizii importante. Pentru rolul jucat în viața economică a Bucureștiului, Grigore Capșa a fost ales senator în 1891, iar în 1896 a devenit președintele Camerei de Comerț și Industrie.

Grigore Capșa și-a pregătit fiul pentru a prelua conducerea Casei Capșa, însă acesta a murit în 1899, la vârsta de 22 de ani. Câțiva ani mai târziu, în 1902, Grigore Capșa a decedat și afacerile au fost continuate de Ștefan Capșa, fiul lui Constantin.

Apoi, Cafeneaua Capșa a început să fie frecventată de intelectuali.^[61] De la începutul anilor 1900 și până în perioada comunistă a devenit un loc favorit al scriitorilor, al gazetarilor politici, al actorilor și al pictorilor.

Printre figurile care călcau adesea pragul Casei Capșa ^[62] se numără Eugen Barbu, Ion Minulescu, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Theodor Pallady.

Ștefan Capșa s-a ocupat de afacere până în 1931, când Casa Grigore Capșa a intrat în regim de comandită simplă ^[63] din cauza unor probleme juridice. Unul dintre primii directori a fost Albert Balen, care l-a precedat pe Rudolf Knapp, cel care decide să conducă afacerea alături de Ștefan Capșa până în 1948, la marea naționalizare.

După naționalizare, Capșa a devenit Cofetăria și Restaurantul București, iar hotelul a fost închis. Clădirea a fost restaurată în 1975 ^[64] și s-a redeschis cu hotel, restaurant și cofetărie.

După Revoluția din 1989, Casa Capșa ajunge iar la proprietari privați și de la începutul anilor 2000 este controlată de familia Bucur.^[65]

Istoria Carului cu bere

istoria Carul cu Bere, branduri românești de peste 100 de ani — sursa foto: Caru` cu Bere

Istoria celebrului restaurant din București începe la finalul secolului 19.^[66] În 1879, ardeleanul Ion Căbășanu a dechis pe Calea Victoriei la numărul 2 berăria „La Carul cu bere”, denumită astfel pentru că berea era adusă la cârciumă cu carele trase de cai.

Pe atunci își făceau aici ucenicia și nepoții săi, Ion, Gheorghe și Nicolae Mircea, care au preluat afacerea de la Ion Căbășanu și au extins-o, ajungând să se ocupe de mai multe prăvălii în acea zonă.^[67]

Frații Mircea îl contractează pe arhitectul austriac Zigfried Kofsinsky în 1888, pentru a gândi clădirea ^[68] Carului cu bere. Între timp, Ion Mircea, cel mai mare dintre frați, a murit în 1889 ^[69] și au rămas la conducere Gheorghe, Nicolae și Victor Mircea.

În 1894, frații Mircea au cumpărat terenul din strada Stavropoleos nr. 5, unde au primit în 1897 autorizația de construire ^[70] pentru ceea ce cunoaștem astăzi drept Caru` cu bere.

Noua construcție a fost inaugurată în iunie 1899 ^[71], iar din 1902 Carul cu bere a funcționat și ca berărie și ca restuarant.^[72] Frații Mircea au devenit cunoscuți cu un meniu asemănător cu cel din birturile săsești.

Pentru că afacerile mergeau bine, frații Mircea au cumpărat în 1909-1910 terenurile și construcțiile ^[73] alipite de proprietatea din Stavropoleos nr. 5. În 1912, Victor Mircea rupe înțelegerea cu frații săi și deschide o berărie concurentă sub noul palat al Cercului Militar, luând și alte restaurante în antrepriză.

Nicolae și Ignat Mircea au rămas singuri la conducerea Carului cu bere, iar în 1924 Nicolae Mircea l-a contractat pe arhitectul Zigfried Kofsinsky pentru a gândi un plan de extindere ^[74] a restaurantului care să includă noile terenuri și proprietăți achiziționate.

Ignat Mircea a încercat să se desprindă din asociație și să deschidă propria berărie, fiind girat financiar și de fratele său, Nicolae Mircea. Între timp, planurile de extindere au fost lovite în plin de Marele Crah din 1929, când banca româno-engleză l-a declarat falit pe Ignat.

Criza a adus în 1929 o tragedie, iar Nicolae Mircea a recurs la un gest disperat, luându-și viața.^[75] După această dată, administrarea Carului cu bere este păstrată în familie, printr-o societate numită „Succesiunea Nicolae Mircea – Radu Mircea & Comp”.^[76]

În 1947, odată cu noul regim politic, moștenitorii încheie o asociere cu Cooperativa Muncitorilor Ospătari, pentru a putea continua activitatea. În 1948 începe marea naționalizare și localul Caru` cu bere este preluat de stat.^[77]

În următoarele decenii localul s-a degradat, până în perioada 1983-1986, când a fost supus unor lucrări ample de restaurare ^[78] coordonate de pictorul Nicolae Gheroghe.

După Revoluția din 1989, descendenții lui Nicolae Mircea reușesc să reintre în posesia clădirii Carului cu bere în 1999. În 2006 au început lucrări de reabilitare și repunere în valoare a specificului localului și a fost redeschisă berăria, în parteneriat cu grupul antreprenorial City Grill, care devine operatorul Caru` cu bere.^[79]

Istoria salamului de Sibiu

Istoria Salamului de Sibiu a fost pentru mult timp subiect de dezbatere, în contextul în care surse istorice diferite arată că el a început să fie produs la începutul secolului 20 atât la Sinaia, cât și la Mediaș sau Sibiu.

La început era cunoscut ca salam de iarnă și cei care îl produceau îl duceau în Imperiul Austro-Ungar pentru a-l vinde și treceau cu el de cele mai multe ori prin vama Sibiu. Astfel, „wintersalami” a devenit „salam din vama Sibiu” și prescurtat „salam de Sibiu”.^[80]

Unul dintre cei care au început să producă salamul de Sibiu a fost italianul Filippo Dozzi. De profesie pietrar, s-a stabilit împreună cu soția sa la cariera de piatră de la Piatra Arsă din fostul căun Poiana Țapului, în jurul anului 1885.

Pentru că provenea dintr-o familie cu tradiție în producția de salamuri, Dozzi începe în 1910 să producă salam de Sibiu la Sinaia, la Întreprinderea Individuală Filippo Dozzi.

În primii ani a avut o activitate restrânsă, care s-a extins pe măsură ce a acumulat capital, iar în 1938 deja producea anual aproape 100 de tone de salam de Sibiu. După moartea sa, în anul 1943, Antonio și Giuseppe Dozzi continuă afacerea tatălui lor, până la marea naționalizare din 1940.^[81]

Alte surse indică producția salamului de Sibiu în România încă de la mijlocul secolului 19, dar cea mai notabilă evoluție este cea a lui Josef Theil, care a înființat în 1895 la Mediaș o fabrică de prelucrare a cărnii.

Se menționează că la începutul secolului 20, el producea salam de Sibiu la Mediaș în același timp cu Dozzi, care producea la Sinaia. În 1918, Josef Theil și-a vândut fabrica lui Fritz Auner, care a predat mai târziu conducerea lui Richard Auner. După naționalizare, fabrica condusă de Auner devine Salconserv.

Odată ajuns la Sibiu, Josef Theil a deschis o nouă fabrică în 1922, numită Theil & Co. A.G. Salami und Selchwarenfabrik și a început să deschidă magazine proprii în mai multe orașe.

În 1940, fabrica Theil din Sibiu a fost cumpărată de Robert Berghaus din Germania, care a renovat-o și a modernizat-o. Numele firmei devine Scandia Română și produce din 1941 până la naționalizarea din 1948.^[82]

În 1948, toate fabricile care produceau salam de Sibiu au fost naționalizate și trecute în proprietatea statului. În timpul regimului comunist au fost deschise trei fabrici noi, la Mediaș, Bacău și Bihor.

În perioada regimului comunist s-a mizat pe extinderea producției inclusiv la fabricile existente și pe export, prin participare la târguri internaționale, la Moscova și Leipzig. Imediat după Revoluția din 1989 au mai fost deschise și alte unități ^[83] de producție, la Călărași și la Brașov-Feldioara.

A urmat perioada privatizărilor și fabricile care produceau salam de Sibiu au fost preluate de proprietari privați. În 2016, Salamul de Sibiu a devenit al doilea produs românesc recunoscut la nivel european, după Magiunul de Prune Topoloveni.

Astăzi, doar producătorii înscriși în Asociația Producătorilor de Salam de Sibiu au voie să producă Salam de Sibiu ^[84]: Agricola Bacău, Aldis, H&E Reinert, Salsi, Scandia România și CrisTim.

Istoria prăjiturii Joffre

În 1920, când Casa Capșa era deja unul dintre locurile emblematice al Bucureștiului, un loc în care se întâlneau scriitori, gazetari, artiști și pe care îl vizitau lideri internaționali, cofetăria a reușit să dea naștere unei prăjturi care există de mai bine de un secol.

Casa Capșa era deja recunoscută pentru că promova deserturi fine la începutul secolului 20, după ce timp de zeci de ani a fost dezvoltată de familia Capșa, inclusiv de Grigore Capșa ^[85], care a fost școlit la Casa Boisser, pe atunci unul dintre cei mai mari cofetari din lume.

În 1920, celebrul mareșal francez Joseph Jacques Césaire Joffre, cunoscut și ca Papa Joffre, a venit în vizită la București, la invitația Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Mareșalul sosea la București pentru a-l decora pe Regele Ferdinand.^[86]

Pentru a onora această vizită, cofetarii Casei Capșa au pregătit o prăjitură de ciocolată cu formă cilindrică, inspirată de cascheta militarilor francezi de la acea epocă. Mareșalul suferea de diabet, de aceea prăjitura a fost creată la od imensiune mai mică, cu mai multă ciocolată.^[87]

Prăjitura conținea unt, zahăr, ouă, făină, arome, cacao și glazură de ciocolată. Prăjitura este structurată, pe fursecuri, cremă și glazură. Prăjitura Joffre a făcut înconjurul lumii, fiind preluată inclusiv de bucătăria franceză, din a cărei tradiție a fost inspirată.

Rețeta a fost preluată și de majoritatea cofetăriilor românești și poate fi găsită până în ziua de azi. După prăjitura Joffre, Casa Capșa a lansat și tortul Joffre.^[88]

Istoria ciocolatei Kandia

În 1890 a luat naștere la Timișoara un atelier de zaharicale sub numele Latter Mor, înființat de Latter Mihai și fratele său, Mor, unde lucrau la început opt muncitori.

În anul 1909, fabrica a ajuns la 70 de muncitori și a fost preluată de o societate anonimă pe acțiuni sub conducerea Băncii Timișoara și a Societății Comerciale de acțiuni Timișoara. A fost denumită Prima Fabrică de Bomboane cu fierbere aburi din Austro-Ungaria.^[89]

În 1917, fabrica a primit numele Kandia, inspirat de numele pe care l-a purtat pentru o bună perioadă de timp insula Creta. Din anii `20, ciocolata Kandia a devenit lider pe piața românească.^[90]

Fabrica Kandia lucra cu 300 de muncitori, iar sortimentele de bomboane și ciocolată au început să fie livrate în Bana, Transilvania, Bucovina și Basarabia.

În 1948 a venit marea naționalizare și fabrica din Timișoara a fost printre societățile care au format Întreprinderea de Produse Zaharoase București, care a inclusis mai multe fabrici din țară. La Timișoara lucrau 800 de oameni.

Înainte de Revoluția din 1989, fabrica de ciocolată Kandia avea 1.500 de angajați, însă în anii `90 a fost împinsă spre faliment. Privatizarea Kandia a început în 1998 ^[91] și în 2003 compania Excelent București, controlată de Fathi Taher, a preluat 60% din capitalul fabricii de ciocolată Kandia.

După ce Excelent a preluat și fabrica Kandia, omul principal din spatele companiilor a devenit Omar Hayssam, printr-o serie de tranzacții cu diferite vehicule și fonduri de investiții.

În 2004, investitorii au devis închiderea definitivă a fabricii din Timișoara pentru a obține terenul de 12 hectare ^[92] pe care era situată fabrica, într-o zonă centrală a orașului.

Companiile Kandia și Excelent au funcționat și producția a fost relocată în fabrica din București. În paralel, familia Meinl a preluat controlul asupra Kandia-Excelent și în anul 2007, când compania avea afaceri de 43 de milioane de euro, a vândut-o către grupul internațional Cadbury.^[93]

După ce a vândut Kandia într-o tranzacție de 100 de milioane de euro familia austriacă Meinl a cumpărat din nou compania, în 2010, prin vehiculul ^[94] Oryxa Capital, pentru mai puțin de 20 de milioane de euro.

În 2012, Kandia a cumpărat Heidi, iar noua firmă ^[95] prin care familia Meinl controlează Kandia se numește Kex Confectionary. Compania Kandia produce și ciocolata Rom sau prăjitura Măgura.

Istoria săpunului Cheia

Istoria săpunului Cheia a început în 1886, când afaceristul Lipa Braunstein a obținut de la Primăria din Galați dreptul de a deschide o fabrică de săpun.^[96]

În aceeași perioadă porneau la drum branduri internaționale precum Procter, Gamble, Colgate, Nivea sau Palmolive. În 1891, familia Braunstein redenumește fabrica în Apollo, iar în 1901 înregistrează denumirea Cheia.

În 1908, fabrica avea 60 de angajați și producea sute de mii de kilograme de săpun pe an. În perioada interbelică Cheia era un săpun burghez, folosit de industriași, avocați, doctori și funcționari publici.

În 1948, fabrica Cheia a fost naționalizată și a fost retehnologizată în 1975, pe vremea lui Ceaușescu. În scurt timp a devenit cel mai mare producător de săpun din România, cu peste 2000 de angajați.^[97]

De la un săpun burghez, Cheia a devenit un săpun nelipsit din casele românilor, însă odată cu Revoluția fabrica a ajuns rapid vândută la fier vechi. În 2010, statul român a pierdut protecția pe marcă, ceea ce l-a determinat pe un antreprenor român să readucă la viață săpunul Cheia.

Alin Laslo a început în 2012 să producă la Baia Sprie, Maramureș, săpunuri Cheia în mod natural, iar în 2016 ^[98] producea circa 1.500 de săpunuri pe zi și vindea în România și în Europa.

Coming soon

În curând, lista brandurilor cu o istorie mai lungă de un secol ar putea primi noi membri, pe măsură ce companiile românești continuă să se dezvolte și să ducă mai departe povești începute în secolul trecut.

Companii care se pot alătura acestei liste în următorii 30 de ani: Magazinul Victoria, Fares, Guban, Plafar, Bere Grivița, Cotnari, Vincon, Braiconf și Tarom.^[99]

Articol publicat în decembrie 2024.

[1] https://adevarul.ro/stiri-locale/timisoara/fotoandvideo-istoria-celei-mai-vechi-fabrici-de-bere-1449159.html

[2] https://beerologique.org/scurta-istorie-a-berii-in-romania/

[3] https://termene.ro/articole/rivali-si-competitori-in-antreprenoriatul-romanesc-ii-traiasca-berea-mioritica

[4] https://beerologique.org/scurta-istorie-a-berii-in-romania/

[5] https://www.zf.ro/companii/noul-proprietar-al-ursus-vrea-sa-duca-brandurile-premium-locale-de-bere-pe-pietele-externe-16516006

[6] https://adevarul.ro/economie/apa-minerala-borsec-a-implinit-210-ani-povestea-1703162.html

[7] https://www.economica.net/borsec-regina-apelor-minerale-sarbatoreste-215-ani-de-traditie-si-prestigiu_522348.html

[8] https://adevarul.ro/economie/apa-minerala-borsec-a-implinit-210-ani-povestea-1703162.html

[9] https://www.zf.ro/tara-de-origine-romania/tara-de-origine-romania-brandul-de-apa-minerala-borsec-a-transformat-romaqua-in-cel-mai-mare-angajator-din-industria-bauturilor-17781256

[10] https://adevarul.ro/economie/apa-minerala-borsec-a-implinit-210-ani-povestea-1703162.html